A uita din Ucraina

Motto:

După ce-am vărsat sticla pe covor, ne-am uitat în jos. Ce-am văzut?
- Nici-o existenţă, nici-o formă, nici-o evoluţie!

În sud la peste o sută de kilometrii era graniţa, hotarul de unde începea ţara mea. Eram atât de aproape, dar de fapt mă aflam mult mai departe. Dacă era ceva schimbat în mintea mea, era modul cosmopolit în care îmi priveam viaţa; o educaţie occidentală combinată cu o sorginte latină, expat într-o ţară slavonă, maturizat rapid datorită lipsurilor şi fugărit de-o ambiţie de a-mi satisface rapid toate dorinţele.

Prietenul meu de câteva luni, Gianni, nu luase ţigări. În timpul zilei nu fumam, dar spre seară mi se umezeau buzele şi ardeam de nerăbdare să fumez. Dar nu oriunde, şi barul ce se afla în apropiere era locul cel mai bun. De aici începeau toate. De aici dr. Jekyll devenea mr. Hide. Impulsul de-a bea era stăvilit numai de dorinţa de-a face sex. Atunci când una dintre ele ca dorinţă o pervertea pe cealaltă ieşea foarte rău. Alcool cu sex. Alcool în sex.

Gianni lucra cu mine, şi el un expat, era din ţara care acum două milenii în urmă ne-o trase. Acum ce mai conta, atâta timp cât el ca individ mă antrena într-o descompunere perpetuă, el spre sex, eu spre beţie, aici era doar o formă de supravieţuire. Când el termina, începeam eu şi se inversau rolurile. Faptul că funcţionam ca rimele încrucişate într-o poezie era satisfăcător, ca oameni nu puteam spune că ne plăceam. A împrieteni doi oameni, unde unul se ocupă de contabilitate şi celălalt de design, este ca şi cum ai picta cu cifre. În schimb seara sub imboldul întunericului, relaţia noastră funcţiona mult mai bine; ea se numea vânătoare.

În bar ţigările erau scumpe, Gianni ridică din umeri şi eu comandasem deja. La ora aceea în jurul nostru niciun magazin nu mai era deschis. Lucrasem până seara târziu; amândoi. Eu aveam a doua zi de prezentat ultimele rapoarte asupra producţiei. Se apropia încheierea semestrului şi cei de sus doreau să umble puţin la cheltuieli, atunci la vremea respectivă eu nu ştiam asta. Gianni, care era designer de meserie nu făcea asta, nici măcar design, se ocupa de calitatea producţiei, ulterior i s-a spus metaforic ISO. Acel standard sub care se ascunde calitatea. Şi noi ne ascundeam. Sub această aură a străinătăţii, reuşeam să ne facem cei mai de seamă oaspeţi în toate locaţiile de distracţie ale oraşului. Ne ştia deja lumea bună, dar şi cea rea. Noi eram cei doi italieni care lucrau la combinatul de celuloză şi care aveau portofelele grase. Noi apăram un anumit spaţiu de sărăcie; prezenţa noastră trezea la viaţă şi cea mai falimentară dugheană. Ne răsfăţam cu cele mai dulci femei şi totuşi nu despre asta am să povestesc acum.

Că eu mă dădeam italian, nu importa. Faptul că veneam de malurile Senei, acolo unde îmi dădusem M.B.A-ul era cel mai interesant pentru cei ce mă angajaseră, altfel că eram român însemna că eram anonim. Aici eram un mercenar plătit bine şi lipsit de acea importanţă numită personalitate la care în ţara ta de origine ca om o lucrezi aşa de greu. Eu eram ca şi Gianni, o reflectare destul de bună a ceea ce însemna Occident, aici.

Nu-mi era dor de nimic, existenţa mea pendula între munca ce începea la ora şapte dimineaţa şi chefurile care începeau la ora şapte seara. Mă răsfăţam într-o tinereţe puternică, dornică şi pasională. Ce putea să urmeze? Visul. Aveam senzaţia că nu se va termina niciodată şi asta nu din cauza mea, ci din cauza fetelor nesăbuit de frumoase care alergau prin patul meu. Ţara asta avea cele mai frumoase fete din lume.

În bar începea agitaţia şi noi nu aveam ţigări, de parcă ăsta era ţelul nostru. Aşa că am început să bem. La masa noastră se aşeză o doamnă şi spun asta pentru că era vizibil mai în vârstă decât noi. Auzise dialogul şi aruncă pe masă un pachet de ţigări desfăcut, dar aproape plin. Acesta se opri în sticla de un litru de vodcă, instant, Gianni se întoarse şi strigă după un pahar. Ea se aşeză între noi şi nu în partea unde neintenţionat rămăsese loc liber. Scaunul ei bruscă masa şi ne făcu să ne ridicăm în picioare. Prea timizi de această introducere, am tăcut. Apoi a venit şi paharul. A venit şi suc şi mai târziu a mai venit o sticlă. Ne-am înţeles în final şi tot atunci s-a hotărât să plecăm, era trecut de miezul nopţii. Nu mâncaserăm nimic şi înaintam cu paşi repezi spre o beţie mortală.

Noi ştiam de ce bem. Ea ştia? Sau ştia mai bine ca noi. Mult mai târziu am uitat de ce băusem, odată cu instalarea durerii de cap, cu intrarea în mahmureală şi cu acele fluide lipicioase ce-mi traversau cerul gurii, realizam inadaptarea mea în acea lume.

A promis că ne dă de mâncare, la ea acasă. Dar până acolo drumul părea nesfârşit într-un oraş aşa de mic, mai ales că nu doream să mă pierd, sau să-l pierd pe Gianni.

Lumina de stradă aproape inexistentă. Străzi ce se pierdeau în bulervarde largi, apoi din nou jongleria minimalistă de clădiri ce apăsau strada; clădiri vechi cu intrări largi, boltite.

Era frig şi dintr-o dată în acea zi de vară am avut primul frison de toamnă.

Nu era frig, dar tremuram şi prin asta toţi porii antrenau pielea pentru a nu pierde din căldură.

Alte două arcade s-au deschis la stînga şi la dreapta, după intrare. Trepte largi de marmură sau piatră te întâmpinară ca la un asediu. Aveam atâta de urcat.

După un coridor din care se vedea curtea interioară ce părea un aven, născător de mituri, am ajuns în dreptul uşii. În faţa mea Gianni sprijinea uşorul, iar ea încerca o mulţime de chei într-o mulţime de încuietori. În urma mea, avenul.

Dimineaţa ce avea să vină, prin răcoarea ei, mă trezi puţin, mirosul proaspăt ce începea să apară îmi lucra mintea în acea reacţie conştientă în care frica este covârşită de curiozitate. Eram deja al dracului de curios.

Hol negru, ciocniri în trei, corespondenţe fizice, pipăieli şi asta până când ceva ne orbi şi ne trezi. Becul se afla la un infinit şi ceva de noi. De acolo, de sus căpătasem semnalul de trezire. Gianni întrebă perfect: „Ce mâncăm?” Ea răspunse repede: „Peşte afumat!”

Alte lumini aflate departe se aprinseră. Am pătruns în ceea ce credeam a fi sufrageria şi abia atunci am realizat ecartul ce mă despărţea de tavan. Am întrebat şi eu ceva: „Cum schimbaţi becurile?” Ea răspunse la fel de repede: „Cu grijă!”

Cu grijă am încălecat-o în timp ce Gianni căuta afumătura în frigider.

„Şampanie!”, exclamă el.

N-a existat posesie, ci doar impulsul acela masculin de-a distruge, iar ea simţind lucrul acesta s-a prelins din braţele mele asemeni untului topit pe vârful cuţitului ce încearcă flacăra. Arde!.

M-a lăsat să juisez, ca mai apoi să tragă bariera. Încă mai simţeam elasticul cum îmi strangula degetul. „Probabil că este vreo sportivă!” gândii eu în beţia mea.

„Miroase bine peştele!” şi Gianni apăru în faţa noastră cu o hârtie maronie din care tonuri de albastru răzbăteau puternic.

„Era în cămară...!”

Bucătăria. Un spaţiu lung, agăţat de-o ferestruică, ce probabil comunica cu vreun horn. Spaţiu în care două treimi din volumul respirabil se afla deasupra ta, de acolo de unde răzbătea lumina unui bec atârnat. Într-o parte laterală se strecură din nou Gianni; lăsase peştele împachetat pe masă.

Ea mă trase de mână spre sufragerie; o cameră enormă, în care mobila părea asemenea munţilor într-un peisaj selenar, mai veche decât autorii peisajului. Un rînd de dulapuri despărţea livingul de ceea ce se dorea a fi un dormitor.

O canapea aflată în mijloc deveni pe loc iatacul nostru, cuibuşorul nebuniilor sexuale şi al strigătelor orgasmatice. Pe jumătate dezbrăcaţi ne târam în jurul canapelei, până apăru prietenul; care mirat îşi dădu repede pantalonii jos, se împiedecă şi căzu în genunchi şi de acolo între picioarele ei. Eu m-am retras repede într-un frig îngrozitor în ceea ce se numea baie. Acolo m-am desmeticit puţin, în oglindă se vedea o persoană care dorea să stea de vorbă cu mine. Semăna cu mine, doar că nu înţelegeam nimic. M-am spălat.

Am ieşit după un timp care mie mi s-a părut lung. În faţa mea pe canapea, cei doi se uitau la televizor şi râdeau tot timpul ca nişte drogaţi, dar erau numai beţi. Între ei apăru o sticlă de vodkă, care devenise repede goală ca şi ei. Eu mă mulţumisem cu utima înghiţitură. Între timp Gianni adormise şi l-am cărat cu greu în dormitor. M-aş fi întins şi eu, dar ea m-a luat de mână şi m-a priponit pe canapea. Apoi m-a ridicat şi m-a pus să o mut, pe ea „canapeaua!”, de fapt numai să o întoarcem cu faţa la dulap. A stins televizorul şi a dispărut în acel dormitor de după colţul dulapului, lăsându-mă sprijinit de speteaza canapelei.

Habar n-am cât timp a trecut, sigur moţăiam, sigur uitasem unde mă aflu şi mai mult ca sigur că nu ştiam nici cât este ceasul, de parcă asta avea atunci vreo importanţă.

Uşile dulapului din faţa mea, acel dulap imens vişiniu, începură să se deschidă. Scărţâitul lor îmi schimbară starea din vis; nu mai eram vânător, ci vânat, căci probabil coşmarul acesta mă trezi.

Uşile dulapului se izbiră de umbra lor şi eu deja trezit nu mai eram deloc mirat; doar inconştient. Ceva în negura absolută din faţa mea se mişca şi asemeni creaţiei, de acolo izvora ceva; o mireasă!

Contrastul a determinat totul, probabil că era o regie, o prelucrare pe care actorul în urma unui control o săvârşeşte în dinamică; acea mişcare care paralizează publicul. Ea, căci altcineva nu mai era acolo, apăru din dulap, îmbrăcată în mireasă. Pe loc, în acea secundă am înţeles totul, am dezvăluit misterul, ca şi cum romanul poliţist avea final, că din dormitor, dulapul avea uşi prin care ajungeai la alte uşi şi acestea se deschideau în faţa mea, în living.

Orice utopie cedează în faţa realităţi, orice film oricum se termină şi orice imaginaţie încetează în momentul în care este povestită: mireasa aşa cum ştiţi traversează ceea ce numim acum pur, neatins, virginitate... într-o singură noapte spre: întinat, cunoscut, fecund. În momentul în care mireasa s-a urcat în poala mea, ea nu s-a numit nicicum. Ea nu reprezenta ceea ce am descris mai sus, ea era o călugăriţă; nu ordinul, ci insecta. O insectă ce îmi devora plenitudinea şi nu cred că există o categorie în care să te poţi introduce pentru a te lăuda cu vălul unei mirese peste genunchii tăi.