157 de trepte spre iad...

Am dorit mult mai devreme să scriu ceva despre acestă carte, să scriu ceea ce am priceput, ceea ce m-a exaltat şi ceea ce m-a uimit.
Unul dintre cele mai bune eseuri despre o carte este cel al lui Jung, despre Ulise al lui Joyce. Eu nu am pregătirea lui Jung, ceva mi-a reţinut atenţia şi nu asupra criticii despre Joyce, ci despre Picasso.

„Abia te încumeţi să te referi la varietatea năucitoare a lui Picasso; de aceea, prefer în primul rând să spun ce am găsit în materialele mele. Nekya nu este o cădere titanică fără rost, pur distructivă, ci o „katabasis eis antron” cu tâlc, o descindere în peştera iniţierii şi a cunoaşterii tainice. Călătoria prin istoria psihică a omenirii are scopul de a restabili omul ca totalitate, evocând amintirea sângelui.” 1.)

La Roşia Montană începutul a însemnat o bătaie, apoi un viol sau invers, ce mai contează cine erau sclavii; dacă romanii i-au supus pe daci sau dacă dacii au avut sclavi cu care au început căutarea aurului. Cine umbla prin munte nu avea o viaţă uşoară, oricât de tânăr ar fi fost şi eu aşa am văzut-o pe Roşia Montană; o copilă.

M-am întrebat de ce Alexandru Vakulovski foloseşte persoana I în numele unei copile. Am continuat lectura cu greu, căci violenţa domestică nu face parte din căutările mele, la televizor nu mă mai uit tocmai din cauza asta. Dar nu este o premieră, literatura lui Dickens m-a surprins prima dată şi faptul că totul se petrecea la „1800 toamna” îmi anula prejudecăţile. Acum am prins mâţa de coadă, nu-i aşa cum visam, trăim vremuri violente şi chiar dacă vrem să nu le vedem, vine unul ca Vakulovski şi ne-o arată, pe ea, pisica. Nu dau acum nici un citat, citiţi cartea.

Eu am citit cartea şi n-am mai deschis-o după aceea, era clar pentru mine că nu înţelegeam amestecul de fantastic, cu istorie, cu prezent, adică sex, pastile, vis – şi tot vaietul acela de la dezgroparea morţilor şi până la super arheologia franceză.

M-am cărat la Roşia Montană, patru ore cu maşina, cu aparatul de fotografiat şi cu cartea. Am luat cartea ca un ghid şi-am deschis-o acolo unde eu am crezut că autorul a vrut să încifreze ceva, sau, pentru cei slabi de înger să descifreze ceva.

„Azi am desenat în mină. După ce am alergat şi-am cântat, dar numai în capul meu, fără să deschid gura, la un moment dat am simţit nevoia să mă aşez jos şi să desenez. M-am pus în genunchi şi-am desenat pe jos cu degetele. Degetele zgâriau singure. [...]
Lângă mine stătea chiar copilul pe care l-am desenat. Foarte slab şi cu piele aurie. Îmi zâmbea, dar zâmbetul lui era foarte întins.” 2.)

Urmează un dialog în care se de fapt se formează „fiinţa”, adică o formă superioară de conştiinţă colectivă a localităţii. Şi atunci în curtea muzeului mi-am spus: fata lui Vakulovski din cartea lui este chiar Roşia Montană, dacă au mai spus-o alţii şi eu mă repet este bine, dacă greşesc este iarăşi bine, şi din bine în bine toată lumea devine fericită. Slab dicton, uzat prin repetiţie, Roşiei Montana nu-i este bine, pentru că nu este Hannah Montana, aici nu-i America şi vreau să mai ştiţi ceva: şi acolo lucrurile astea s-au repetat, şi în Australia chiar.

Fata Roşia Montana scrisă de Alexandru Vakulovski este cea care caută un bine comun şi chiar dacă îi vine în ajutor istoria răsculaţilor Horea, Cloşca şi Crişan, apoi Avram Iancu, chiar şi ineluctabilul spirit al Iuliei Haşdeu, nu reuşeşte decât meteoric: o lumină ce nu ajunge la toată lumea şi care pleacă prea repede.
Roşia Montană cade. Zborul ei nu este în înalt, ci în abis este nekya pomenită mai sus.
Cartea nu trage nici-o concluzie, dacă autorul este nedumerit şi eu sunt la fel. Sunt nedumerit pentru că am fost acolo în adânc, în cădere.

Oamenii cer de lucru, statul nu se implică, educaţia proastă este nu numai jos, ci şi sus. Mentalitatea ar trebui schimbată simultan. Nu jucătorii sunt de vină când jocul îşi schimbă regulile, dar nici regulile, un soi de adaptare ar trebui să vină de la ei. Nu vine! atunci groapa, groapa aia plină cu steril, cu compuşi cian, aia va fi devenirea. Multe generaţii după aceea se vor căi.
Sfârşitul cărţii este bun, pentru că autorul în final nu mai vrea nici o implicare, destul a făcut pe parcursul ei, cartea are partea ei politică, dreptul fiecăruia, zoon politikon.

Dacă scoatem din roman scenele pornografice, atunci se va naşte o stare de minciună, dacă scoatem violenţa atunci inventăm o Arcadia, un rai. Toate sunt pentru că trebuie, cine nu vrea să citească despre pervertirea omului, fie el chiar preot, primar sau student să comute pe canalul de ştiri.


citatele din
1) C.G. Jung, Despre fenomenul spiritului în artă şi ştiinţă, ed.Trei, 2007, pag.144 sus

2) Alexandru Vakulovski, 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană, ed. Cartier, 2010, pag. 23

Ulise al lui Homer

Eroii sunt singuri, individualitatea lor le caracterizează lupta, nimeni nu-i poate asigna altor imagini, decât celor proprii, dacă se face asta atunci ei s-au luptat degeaba.
În stilul comparativ dă bine, iei un mort şi-l pui peste altul: doi morţi. Cam aşa se-ntâmplă cu eroii comparaţi, îi pui unii peste alţii, ca pe nişte morţi.  Ascund în mine o supărare lăuntrică, elev fiind, neştiutor, eram întrebat de cei mari: "Cine a fost mai tare, Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare?". Zâmbetul mulţumitor al profesorul îmi afecta personalitatea, nu era profesor de istorie, nu asta contează, ci forţa cu care ştia să-mi combată dorinţa de cunoaştere. Mai târziu am fost obraznic când pomeneam de Ulise; cine dracu-l citea pe Homer în anii 80. Iar mult mai târziu când am citat din Byron, devenisem mai rău.

Cum îl ştim pe Ulise din Odiseea?
Aşa cum îl citim. La vârsta tinereţii îl vedeam tânăr, plin de el, viteaz, căci încă de la începutul Războiului Troian, Ulise a fost primul care a sărit pe ţărmul Troadei, căci nimeni nu dorea asta. Prorocirea spusă încă de la plecarea de acasă, îi înfricoşa pe ahei, căci cel care va pune primul piciorul pe ţărm, va muri. Ulise a aruncat scutul şi a sărit pe el, a rezolvat prima problemă.
Mai târziu l-am citit pe Ulise ca fiind liber-cugetător, credea în zei doar pentru a le face pe plac. Nu-l trăgea aţa acasă şi mi se părea că aventura lui era pusă la cale de el însuşi. Atunci l-am văzut pe Ulise un mare mincinos; îi minţise pe troieni cu calul de lemn, pe zei, pe toţi cei care i se împotriveau.
Acum îl văd pe Ulise aproape de casă, de Ithaca lui cea dragă.

Ulise nu este Hercules, nu este Orfeu, nu este nimeni, ci doar Ulise.
Ulise a fost odată Nimeni - Udeis, dar cu un scop, cu o altă minciună.
Mâine îl voi vedea altfel pe Ulise şi tot aşa, dar numai pe el.