Întîlnirea

M-am urcat în maşina ei, în faţă, pe acel loc neprielnic, incomod, cu vederea spre dreapta.

Avea pe faţa ei o mulţime de măşti; oare privirea ei mată era datorată măştilor? Oare gândul meu de-a o regăsi pe cea care fusese odată, era împotmolit în densitatea fondului ei de ten? Sau siguranţa afişată, primită de experienţa şi vârsta dublă pe care o avea acum de când n-am mai văzut-o, mă arunca în acea poziţie defensivă: de cercetător bănuitor în faţa eşecului experimentului. Unde era vânătorul din mine, unde îmi erau armele?

O clipă m-am crezut din nou licean, timid, cu caş la gură şi coşuri până la urechi. O clipă mi s-a uscat gura. Neatent la gesturile ei, i-am răspuns la fel de mecanic ca şi sms-urile pe care le arunca de pe mobil sau poate că numai defila pe contacte, afişând acea mască a femeii preocupate de parcursul unei zile ce abia începea.

Afară ploaia nu se oprise, prin ea, lumina zilei păcălea ideea de primăvară. La fel păcălea şi ea, prin gesturi şi ticuri împrumutate din tipologia contemporană ce defineşte metrosexualitatea: strângerea încheieturilor, mărirea brusc a ochilor, forţarea unei taste nevinovate a telefonului mobil.

Mi-a vorbit apoi despre copilul ei, părea că-mi cere sfatul. Nu i l-am dat. I-am spus că toţi copiii sunt la fel şi al meu la fel dealtfel. Nu a înţeles şi a schimbat subiectul. Ea se dorea a fi mamă, ceea ce eu refuzam, ceea ce eu poate plictisit nici nu doream să-mi amintesc. Am continuat să o privesc aşa cum era ea în liceu. Sub câte straturi pe care o educaţie, o societate, o familie, le-a turnat pe fiinţa aceea nevinovată pe care eu o cunoşteam, mai recunoşteam ceva. M-a privit o clipă, atunci când eu i-am pomenit de liceu. Acea scânteiere paleoumană, sălbatică, ce s-a ivit, poate fără vrerea ei m-a făcut optimist. O piatră lovi uşa şi apoi se aşternu tăcerea; trecu o maşină. Din nou ploaia.

Trebuia să o găsesc pe aceea în ea, dacă aveam timp nu mai conta, dacă disperam chiar mai târziu la gândul că puteam izbândi merita tot efortul prin asta. Mi s-a uscat din nou gura.

Poate bănuind ce doresc nu se dovedi deloc curioasă, nu-mi punea nici o întrebare, aştepta doar să peiorez şi prin asta se ascundea mai tare. De fapt ce mă mir, căci trecură atâtea luni de zile până când să ajungem aici. În fapt, acest concurs de împrejurări, după atâtea ratări, nu dovedea nimic: copiii noştrii mergeau la aceaşi şcoală, tot în clasa întâi şi tot la fel de dezorientaţi ca şi noi.

Cercuri de maşini, care zvâcneau la stânga şi care plecau spre dreapta. Şi în tot acest compas al intersecţiei te-am zărit. Nicidecum pe tine căci la vârsta la care eu te cunoşteam erai prea puberă spre a conduce o maşină. Orice record în privinţa asta nu putea fi îndreptat spre tine. Acum urmărindu-te, acoperită de culoarea maşinii tale pot exclama fericit; cât de bine te pricepi!

Desele intersectări la acea oră matinală trezeau în mine amintiri care acum întoarse cu faţa spre mine îmi conturau chipul tău. De ce oare chipul tău este şi chipul ei?

Dacă eu cred că mi-ai făcut un semn, şi tu spui că nu, probabil că ai dreptate; numai eu am văzut acel semn, este drept că provenea de la tine, dar nu-ţi aparţinea. Te-ai întors după ce m-ai văzut în maşină, după ce-ai trecut prin faţa maşinii; în timp ce coboram să deschid portiera din spate pentru a-l elibera pe fiul meu în drumul spre şcoală. Ai coborât treptele, m-ai văzut mirat prin parbrizul plin de praf şi apoi după o sută de metrii te-ai întors. Da, am înţeles că maşina ta era parcată mult mai departe şi că ţi-ai întors capul să vezi ce se-ntâmplă în spatele tău. Sau, ceea ce eu am văzut, era că mă căutai în spatele tău, să vezi dacă te urmăresc, să vezi ce? Eu te urmaream doar cu privirea.

Nici măcar nu-ţi aminteşti, sunt sigur de asta, aşa cum educată acum de-o lume căreia eu nu-i aparţin, nu pot pătrunde, stăpâneşti mai bine ca mine situaţia.

„Mai lasă dracului, telefonul ăla mobil!”

Gândul zbură, toci aerul precum o minge de ping-pong, se izbi de geamurile securizate, umplu habitaclul maşinii de traiectorii bizare şi nici măcar nu te atinse deloc; căzu obosit undeva în spate pe roata de rezervă. Când piatra aceea plecată de sub cauciucul unei maşini ce trecea prin apropiere sună în tabla uşii tale, tu nici n-ai clipit; cum poţi face asta?! Cât de bine te-au educat ei. În ce lume trăieşti, unde lucrezi?!

Te-am întrebat de servici şi te-a mirat răspunsul meu. De unde ştiam? Politic ţi-am spus că am fost în spatele maşinii tale. Da, te-am urmărit. Ce? N-ai ştiut?!

Să fie numai asta de vină, că lucrezi într-o corporaţie; într-un stup, unde lungile coridoare îţi odihnesc de fapt picioarele obosite de atâta şezut, prezenţa lor pe mocheta stufoasă îţi alinează temerile privind îmbătrânirea şi când privirile celor din birouri te petrec, asta îţi accentuează angoasa. Fii liniştită, căci ai rămas la fel de frumoasă şi tot la fel de nepăsătoare. Ce-i al tău rămâne cu tine, cu ea, căci ea este frumoasă şi împiedecată într-o remuşcare a dorinţei. Ea îşi spune probabil; ”Ce dacă devenind mamă, nu pot merge mai departe.”

- Şi copilul tău se trezeşte greu dimineaţa? atât de greu îl trezesc!

- Da, uneori este chiar nervos şi aprig.

- De ce?!

- Pentru că aşa este el, un artist.

Eu am fost un artist, băiatul meu este la fel şi băiatul tău este la fel, dar mai târziu aripile lor ce acum se desfac atât de amplu vor fi transformate în mâini, în braţe muncitoare ce se termină în pumni luptători. Cât de mult vor trebui să lupte, ca după lupta lor să urmeze călătoria? Iar mai târziu, mult mai târziu şi reîntoarcerea.

Ooo! dacă ai fi mai veselă să pot ieşi mai repede din maşină, să fi mai frivolă, mai dornică. De parcă este vina ta, doar eu am vrut să intru, eu am ciocănit la geam.

Oboseam. Prezenţa ei mă obosea. Amintirea ei mă sufoca. Încercam să repar un trecut construind un prezent ce se altera prea repede.

Terminasem liceul, intrasem la facultate şi-am plecat în armată. Pe vremea aceea viitorii studenţi făceau nouă luni de armată, până şi tu ştiai asta, probabil de aceea n-ai reacţionat, nu mi-ai promis nimic. Nici eu.

Ne-am mai întâlnit; rar, preocupaţi, uitaţi. Acum mi s-a părut că mă cunoşti, că mi-ai făcut un semn şi de aceea te-am prins aici, la tine în maşină. Să privesc totul ca o capcană ar fi un lucru prostesc, să cred că tu m-ai prins pe mine, că joci atât de bine această disperare, şi mai departe?

- Unde lucrezi?

- La Antene, în afara oraşului, supraveghez de fapt nimicul care nu are voie să se transforme în eveniment. Am lucrat azi noapte în schimb, de aici mă duc acasă.

Mă uitam afară, părinţi întâziaţi duceau copii de mână, umbrele verticale şi privirile celor care ţineau de mână. Un post de radio revărsa muzică, nepotrivită aici. Ea părea liniştită, gândurile ei zburau probabil la problemele corporaţiei, făceau bine acestea pentru ea, căci în lumea reală ea devenea absentă, moartă. Învia de fiecare dată când o lăuda şeful direct -cel mai probabil că şi soţul ei bănuia asta. Cuprinsă de acel val, se păstra vie până spre seară, noaptea începea mortificarea. Acum în faţa mea ea era moartă.

I-am mulţumit şi ultimul ei gest a fost să mişte din cap. Am ieşit şi ploaia m-a atacat. Am privit ploaia.

Pe lângă mine trecu puţin mai târziu maşina ei.

A uita din Ucraina

Motto:

După ce-am vărsat sticla pe covor, ne-am uitat în jos. Ce-am văzut?
- Nici-o existenţă, nici-o formă, nici-o evoluţie!

În sud la peste o sută de kilometrii era graniţa, hotarul de unde începea ţara mea. Eram atât de aproape, dar de fapt mă aflam mult mai departe. Dacă era ceva schimbat în mintea mea, era modul cosmopolit în care îmi priveam viaţa; o educaţie occidentală combinată cu o sorginte latină, expat într-o ţară slavonă, maturizat rapid datorită lipsurilor şi fugărit de-o ambiţie de a-mi satisface rapid toate dorinţele.

Prietenul meu de câteva luni, Gianni, nu luase ţigări. În timpul zilei nu fumam, dar spre seară mi se umezeau buzele şi ardeam de nerăbdare să fumez. Dar nu oriunde, şi barul ce se afla în apropiere era locul cel mai bun. De aici începeau toate. De aici dr. Jekyll devenea mr. Hide. Impulsul de-a bea era stăvilit numai de dorinţa de-a face sex. Atunci când una dintre ele ca dorinţă o pervertea pe cealaltă ieşea foarte rău. Alcool cu sex. Alcool în sex.

Gianni lucra cu mine, şi el un expat, era din ţara care acum două milenii în urmă ne-o trase. Acum ce mai conta, atâta timp cât el ca individ mă antrena într-o descompunere perpetuă, el spre sex, eu spre beţie, aici era doar o formă de supravieţuire. Când el termina, începeam eu şi se inversau rolurile. Faptul că funcţionam ca rimele încrucişate într-o poezie era satisfăcător, ca oameni nu puteam spune că ne plăceam. A împrieteni doi oameni, unde unul se ocupă de contabilitate şi celălalt de design, este ca şi cum ai picta cu cifre. În schimb seara sub imboldul întunericului, relaţia noastră funcţiona mult mai bine; ea se numea vânătoare.

În bar ţigările erau scumpe, Gianni ridică din umeri şi eu comandasem deja. La ora aceea în jurul nostru niciun magazin nu mai era deschis. Lucrasem până seara târziu; amândoi. Eu aveam a doua zi de prezentat ultimele rapoarte asupra producţiei. Se apropia încheierea semestrului şi cei de sus doreau să umble puţin la cheltuieli, atunci la vremea respectivă eu nu ştiam asta. Gianni, care era designer de meserie nu făcea asta, nici măcar design, se ocupa de calitatea producţiei, ulterior i s-a spus metaforic ISO. Acel standard sub care se ascunde calitatea. Şi noi ne ascundeam. Sub această aură a străinătăţii, reuşeam să ne facem cei mai de seamă oaspeţi în toate locaţiile de distracţie ale oraşului. Ne ştia deja lumea bună, dar şi cea rea. Noi eram cei doi italieni care lucrau la combinatul de celuloză şi care aveau portofelele grase. Noi apăram un anumit spaţiu de sărăcie; prezenţa noastră trezea la viaţă şi cea mai falimentară dugheană. Ne răsfăţam cu cele mai dulci femei şi totuşi nu despre asta am să povestesc acum.

Că eu mă dădeam italian, nu importa. Faptul că veneam de malurile Senei, acolo unde îmi dădusem M.B.A-ul era cel mai interesant pentru cei ce mă angajaseră, altfel că eram român însemna că eram anonim. Aici eram un mercenar plătit bine şi lipsit de acea importanţă numită personalitate la care în ţara ta de origine ca om o lucrezi aşa de greu. Eu eram ca şi Gianni, o reflectare destul de bună a ceea ce însemna Occident, aici.

Nu-mi era dor de nimic, existenţa mea pendula între munca ce începea la ora şapte dimineaţa şi chefurile care începeau la ora şapte seara. Mă răsfăţam într-o tinereţe puternică, dornică şi pasională. Ce putea să urmeze? Visul. Aveam senzaţia că nu se va termina niciodată şi asta nu din cauza mea, ci din cauza fetelor nesăbuit de frumoase care alergau prin patul meu. Ţara asta avea cele mai frumoase fete din lume.

În bar începea agitaţia şi noi nu aveam ţigări, de parcă ăsta era ţelul nostru. Aşa că am început să bem. La masa noastră se aşeză o doamnă şi spun asta pentru că era vizibil mai în vârstă decât noi. Auzise dialogul şi aruncă pe masă un pachet de ţigări desfăcut, dar aproape plin. Acesta se opri în sticla de un litru de vodcă, instant, Gianni se întoarse şi strigă după un pahar. Ea se aşeză între noi şi nu în partea unde neintenţionat rămăsese loc liber. Scaunul ei bruscă masa şi ne făcu să ne ridicăm în picioare. Prea timizi de această introducere, am tăcut. Apoi a venit şi paharul. A venit şi suc şi mai târziu a mai venit o sticlă. Ne-am înţeles în final şi tot atunci s-a hotărât să plecăm, era trecut de miezul nopţii. Nu mâncaserăm nimic şi înaintam cu paşi repezi spre o beţie mortală.

Noi ştiam de ce bem. Ea ştia? Sau ştia mai bine ca noi. Mult mai târziu am uitat de ce băusem, odată cu instalarea durerii de cap, cu intrarea în mahmureală şi cu acele fluide lipicioase ce-mi traversau cerul gurii, realizam inadaptarea mea în acea lume.

A promis că ne dă de mâncare, la ea acasă. Dar până acolo drumul părea nesfârşit într-un oraş aşa de mic, mai ales că nu doream să mă pierd, sau să-l pierd pe Gianni.

Lumina de stradă aproape inexistentă. Străzi ce se pierdeau în bulervarde largi, apoi din nou jongleria minimalistă de clădiri ce apăsau strada; clădiri vechi cu intrări largi, boltite.

Era frig şi dintr-o dată în acea zi de vară am avut primul frison de toamnă.

Nu era frig, dar tremuram şi prin asta toţi porii antrenau pielea pentru a nu pierde din căldură.

Alte două arcade s-au deschis la stînga şi la dreapta, după intrare. Trepte largi de marmură sau piatră te întâmpinară ca la un asediu. Aveam atâta de urcat.

După un coridor din care se vedea curtea interioară ce părea un aven, născător de mituri, am ajuns în dreptul uşii. În faţa mea Gianni sprijinea uşorul, iar ea încerca o mulţime de chei într-o mulţime de încuietori. În urma mea, avenul.

Dimineaţa ce avea să vină, prin răcoarea ei, mă trezi puţin, mirosul proaspăt ce începea să apară îmi lucra mintea în acea reacţie conştientă în care frica este covârşită de curiozitate. Eram deja al dracului de curios.

Hol negru, ciocniri în trei, corespondenţe fizice, pipăieli şi asta până când ceva ne orbi şi ne trezi. Becul se afla la un infinit şi ceva de noi. De acolo, de sus căpătasem semnalul de trezire. Gianni întrebă perfect: „Ce mâncăm?” Ea răspunse repede: „Peşte afumat!”

Alte lumini aflate departe se aprinseră. Am pătruns în ceea ce credeam a fi sufrageria şi abia atunci am realizat ecartul ce mă despărţea de tavan. Am întrebat şi eu ceva: „Cum schimbaţi becurile?” Ea răspunse la fel de repede: „Cu grijă!”

Cu grijă am încălecat-o în timp ce Gianni căuta afumătura în frigider.

„Şampanie!”, exclamă el.

N-a existat posesie, ci doar impulsul acela masculin de-a distruge, iar ea simţind lucrul acesta s-a prelins din braţele mele asemeni untului topit pe vârful cuţitului ce încearcă flacăra. Arde!.

M-a lăsat să juisez, ca mai apoi să tragă bariera. Încă mai simţeam elasticul cum îmi strangula degetul. „Probabil că este vreo sportivă!” gândii eu în beţia mea.

„Miroase bine peştele!” şi Gianni apăru în faţa noastră cu o hârtie maronie din care tonuri de albastru răzbăteau puternic.

„Era în cămară...!”

Bucătăria. Un spaţiu lung, agăţat de-o ferestruică, ce probabil comunica cu vreun horn. Spaţiu în care două treimi din volumul respirabil se afla deasupra ta, de acolo de unde răzbătea lumina unui bec atârnat. Într-o parte laterală se strecură din nou Gianni; lăsase peştele împachetat pe masă.

Ea mă trase de mână spre sufragerie; o cameră enormă, în care mobila părea asemenea munţilor într-un peisaj selenar, mai veche decât autorii peisajului. Un rînd de dulapuri despărţea livingul de ceea ce se dorea a fi un dormitor.

O canapea aflată în mijloc deveni pe loc iatacul nostru, cuibuşorul nebuniilor sexuale şi al strigătelor orgasmatice. Pe jumătate dezbrăcaţi ne târam în jurul canapelei, până apăru prietenul; care mirat îşi dădu repede pantalonii jos, se împiedecă şi căzu în genunchi şi de acolo între picioarele ei. Eu m-am retras repede într-un frig îngrozitor în ceea ce se numea baie. Acolo m-am desmeticit puţin, în oglindă se vedea o persoană care dorea să stea de vorbă cu mine. Semăna cu mine, doar că nu înţelegeam nimic. M-am spălat.

Am ieşit după un timp care mie mi s-a părut lung. În faţa mea pe canapea, cei doi se uitau la televizor şi râdeau tot timpul ca nişte drogaţi, dar erau numai beţi. Între ei apăru o sticlă de vodkă, care devenise repede goală ca şi ei. Eu mă mulţumisem cu utima înghiţitură. Între timp Gianni adormise şi l-am cărat cu greu în dormitor. M-aş fi întins şi eu, dar ea m-a luat de mână şi m-a priponit pe canapea. Apoi m-a ridicat şi m-a pus să o mut, pe ea „canapeaua!”, de fapt numai să o întoarcem cu faţa la dulap. A stins televizorul şi a dispărut în acel dormitor de după colţul dulapului, lăsându-mă sprijinit de speteaza canapelei.

Habar n-am cât timp a trecut, sigur moţăiam, sigur uitasem unde mă aflu şi mai mult ca sigur că nu ştiam nici cât este ceasul, de parcă asta avea atunci vreo importanţă.

Uşile dulapului din faţa mea, acel dulap imens vişiniu, începură să se deschidă. Scărţâitul lor îmi schimbară starea din vis; nu mai eram vânător, ci vânat, căci probabil coşmarul acesta mă trezi.

Uşile dulapului se izbiră de umbra lor şi eu deja trezit nu mai eram deloc mirat; doar inconştient. Ceva în negura absolută din faţa mea se mişca şi asemeni creaţiei, de acolo izvora ceva; o mireasă!

Contrastul a determinat totul, probabil că era o regie, o prelucrare pe care actorul în urma unui control o săvârşeşte în dinamică; acea mişcare care paralizează publicul. Ea, căci altcineva nu mai era acolo, apăru din dulap, îmbrăcată în mireasă. Pe loc, în acea secundă am înţeles totul, am dezvăluit misterul, ca şi cum romanul poliţist avea final, că din dormitor, dulapul avea uşi prin care ajungeai la alte uşi şi acestea se deschideau în faţa mea, în living.

Orice utopie cedează în faţa realităţi, orice film oricum se termină şi orice imaginaţie încetează în momentul în care este povestită: mireasa aşa cum ştiţi traversează ceea ce numim acum pur, neatins, virginitate... într-o singură noapte spre: întinat, cunoscut, fecund. În momentul în care mireasa s-a urcat în poala mea, ea nu s-a numit nicicum. Ea nu reprezenta ceea ce am descris mai sus, ea era o călugăriţă; nu ordinul, ci insecta. O insectă ce îmi devora plenitudinea şi nu cred că există o categorie în care să te poţi introduce pentru a te lăuda cu vălul unei mirese peste genunchii tăi.