Întîlnirea

M-am urcat în maşina ei, în faţă, pe acel loc neprielnic, incomod, cu vederea spre dreapta.

Avea pe faţa ei o mulţime de măşti; oare privirea ei mată era datorată măştilor? Oare gândul meu de-a o regăsi pe cea care fusese odată, era împotmolit în densitatea fondului ei de ten? Sau siguranţa afişată, primită de experienţa şi vârsta dublă pe care o avea acum de când n-am mai văzut-o, mă arunca în acea poziţie defensivă: de cercetător bănuitor în faţa eşecului experimentului. Unde era vânătorul din mine, unde îmi erau armele?

O clipă m-am crezut din nou licean, timid, cu caş la gură şi coşuri până la urechi. O clipă mi s-a uscat gura. Neatent la gesturile ei, i-am răspuns la fel de mecanic ca şi sms-urile pe care le arunca de pe mobil sau poate că numai defila pe contacte, afişând acea mască a femeii preocupate de parcursul unei zile ce abia începea.

Afară ploaia nu se oprise, prin ea, lumina zilei păcălea ideea de primăvară. La fel păcălea şi ea, prin gesturi şi ticuri împrumutate din tipologia contemporană ce defineşte metrosexualitatea: strângerea încheieturilor, mărirea brusc a ochilor, forţarea unei taste nevinovate a telefonului mobil.

Mi-a vorbit apoi despre copilul ei, părea că-mi cere sfatul. Nu i l-am dat. I-am spus că toţi copiii sunt la fel şi al meu la fel dealtfel. Nu a înţeles şi a schimbat subiectul. Ea se dorea a fi mamă, ceea ce eu refuzam, ceea ce eu poate plictisit nici nu doream să-mi amintesc. Am continuat să o privesc aşa cum era ea în liceu. Sub câte straturi pe care o educaţie, o societate, o familie, le-a turnat pe fiinţa aceea nevinovată pe care eu o cunoşteam, mai recunoşteam ceva. M-a privit o clipă, atunci când eu i-am pomenit de liceu. Acea scânteiere paleoumană, sălbatică, ce s-a ivit, poate fără vrerea ei m-a făcut optimist. O piatră lovi uşa şi apoi se aşternu tăcerea; trecu o maşină. Din nou ploaia.

Trebuia să o găsesc pe aceea în ea, dacă aveam timp nu mai conta, dacă disperam chiar mai târziu la gândul că puteam izbândi merita tot efortul prin asta. Mi s-a uscat din nou gura.

Poate bănuind ce doresc nu se dovedi deloc curioasă, nu-mi punea nici o întrebare, aştepta doar să peiorez şi prin asta se ascundea mai tare. De fapt ce mă mir, căci trecură atâtea luni de zile până când să ajungem aici. În fapt, acest concurs de împrejurări, după atâtea ratări, nu dovedea nimic: copiii noştrii mergeau la aceaşi şcoală, tot în clasa întâi şi tot la fel de dezorientaţi ca şi noi.

Cercuri de maşini, care zvâcneau la stânga şi care plecau spre dreapta. Şi în tot acest compas al intersecţiei te-am zărit. Nicidecum pe tine căci la vârsta la care eu te cunoşteam erai prea puberă spre a conduce o maşină. Orice record în privinţa asta nu putea fi îndreptat spre tine. Acum urmărindu-te, acoperită de culoarea maşinii tale pot exclama fericit; cât de bine te pricepi!

Desele intersectări la acea oră matinală trezeau în mine amintiri care acum întoarse cu faţa spre mine îmi conturau chipul tău. De ce oare chipul tău este şi chipul ei?

Dacă eu cred că mi-ai făcut un semn, şi tu spui că nu, probabil că ai dreptate; numai eu am văzut acel semn, este drept că provenea de la tine, dar nu-ţi aparţinea. Te-ai întors după ce m-ai văzut în maşină, după ce-ai trecut prin faţa maşinii; în timp ce coboram să deschid portiera din spate pentru a-l elibera pe fiul meu în drumul spre şcoală. Ai coborât treptele, m-ai văzut mirat prin parbrizul plin de praf şi apoi după o sută de metrii te-ai întors. Da, am înţeles că maşina ta era parcată mult mai departe şi că ţi-ai întors capul să vezi ce se-ntâmplă în spatele tău. Sau, ceea ce eu am văzut, era că mă căutai în spatele tău, să vezi dacă te urmăresc, să vezi ce? Eu te urmaream doar cu privirea.

Nici măcar nu-ţi aminteşti, sunt sigur de asta, aşa cum educată acum de-o lume căreia eu nu-i aparţin, nu pot pătrunde, stăpâneşti mai bine ca mine situaţia.

„Mai lasă dracului, telefonul ăla mobil!”

Gândul zbură, toci aerul precum o minge de ping-pong, se izbi de geamurile securizate, umplu habitaclul maşinii de traiectorii bizare şi nici măcar nu te atinse deloc; căzu obosit undeva în spate pe roata de rezervă. Când piatra aceea plecată de sub cauciucul unei maşini ce trecea prin apropiere sună în tabla uşii tale, tu nici n-ai clipit; cum poţi face asta?! Cât de bine te-au educat ei. În ce lume trăieşti, unde lucrezi?!

Te-am întrebat de servici şi te-a mirat răspunsul meu. De unde ştiam? Politic ţi-am spus că am fost în spatele maşinii tale. Da, te-am urmărit. Ce? N-ai ştiut?!

Să fie numai asta de vină, că lucrezi într-o corporaţie; într-un stup, unde lungile coridoare îţi odihnesc de fapt picioarele obosite de atâta şezut, prezenţa lor pe mocheta stufoasă îţi alinează temerile privind îmbătrânirea şi când privirile celor din birouri te petrec, asta îţi accentuează angoasa. Fii liniştită, căci ai rămas la fel de frumoasă şi tot la fel de nepăsătoare. Ce-i al tău rămâne cu tine, cu ea, căci ea este frumoasă şi împiedecată într-o remuşcare a dorinţei. Ea îşi spune probabil; ”Ce dacă devenind mamă, nu pot merge mai departe.”

- Şi copilul tău se trezeşte greu dimineaţa? atât de greu îl trezesc!

- Da, uneori este chiar nervos şi aprig.

- De ce?!

- Pentru că aşa este el, un artist.

Eu am fost un artist, băiatul meu este la fel şi băiatul tău este la fel, dar mai târziu aripile lor ce acum se desfac atât de amplu vor fi transformate în mâini, în braţe muncitoare ce se termină în pumni luptători. Cât de mult vor trebui să lupte, ca după lupta lor să urmeze călătoria? Iar mai târziu, mult mai târziu şi reîntoarcerea.

Ooo! dacă ai fi mai veselă să pot ieşi mai repede din maşină, să fi mai frivolă, mai dornică. De parcă este vina ta, doar eu am vrut să intru, eu am ciocănit la geam.

Oboseam. Prezenţa ei mă obosea. Amintirea ei mă sufoca. Încercam să repar un trecut construind un prezent ce se altera prea repede.

Terminasem liceul, intrasem la facultate şi-am plecat în armată. Pe vremea aceea viitorii studenţi făceau nouă luni de armată, până şi tu ştiai asta, probabil de aceea n-ai reacţionat, nu mi-ai promis nimic. Nici eu.

Ne-am mai întâlnit; rar, preocupaţi, uitaţi. Acum mi s-a părut că mă cunoşti, că mi-ai făcut un semn şi de aceea te-am prins aici, la tine în maşină. Să privesc totul ca o capcană ar fi un lucru prostesc, să cred că tu m-ai prins pe mine, că joci atât de bine această disperare, şi mai departe?

- Unde lucrezi?

- La Antene, în afara oraşului, supraveghez de fapt nimicul care nu are voie să se transforme în eveniment. Am lucrat azi noapte în schimb, de aici mă duc acasă.

Mă uitam afară, părinţi întâziaţi duceau copii de mână, umbrele verticale şi privirile celor care ţineau de mână. Un post de radio revărsa muzică, nepotrivită aici. Ea părea liniştită, gândurile ei zburau probabil la problemele corporaţiei, făceau bine acestea pentru ea, căci în lumea reală ea devenea absentă, moartă. Învia de fiecare dată când o lăuda şeful direct -cel mai probabil că şi soţul ei bănuia asta. Cuprinsă de acel val, se păstra vie până spre seară, noaptea începea mortificarea. Acum în faţa mea ea era moartă.

I-am mulţumit şi ultimul ei gest a fost să mişte din cap. Am ieşit şi ploaia m-a atacat. Am privit ploaia.

Pe lângă mine trecu puţin mai târziu maşina ei.