Cântul IX
124
Dar lotofagii nu voiră moartea
Tovarăşilor mei, ci-i îmbiară
Din hrana lor, din lotus, ca s-o guste.
Dar care cum mânca din road-aceea
Ca mierea de gustoasă, n-avea poftă
Napoi să vie, să ne dea de veste.
Deci soţii mei voiau să steie-acolo
Cu lotofagii spre-a mânca din lotus
Şi a uita de-ntorsul lor în ţară. 1.)
Prezent.
Saltînkovskaia-Kucino
Rămăşiţele de kubanskaia încă mai fumegau foarte aproape de gîtlej şi de aceea, cînd mi s-a spus din ceruri: “De ce ai băut tot, Venea? E prea mult...” – eu, sufocîndu-mă, de-abia am izbutit să răspund:
- Pe tot pământul...”
Viitor
În viitor cineva se va apleca asupra drumului tău Venea, de fiecare dată va fi altcineva, vor fi de fapt toţi tovarăşii tăi, rând pe rând, pe care tu îi iei în călătoria ta de la Moscova la Petuşki; tovarăşii tăi, cititorii tăi.
Unul dintre ei te-a văzut Ulise, coborând spre un trecut mitic, apropiat de cel istoric. Dar opus, sedus nemuritor de Circe, pierdut pentru totdeauna în braţele nimfei Calypso, măncând vesel floarea de lotus, înotând minunat alături de sirene, neîndrăznind să intre în infern şi tot aşa rătăcind permanent într-o inconştiinţă colectivă. Totuşi harţa ta cu îngerii, răzbunarea lor în felul în care numai ei –îngerii o ştiu; mai sus de ei Domnul, altă ceartă, altă pedeapsă, mi l-au adus pe Ulise în faţa mea.
« Tremurînd tot, mi-am spus: “Talita kumi”, adică ridică-te şi pregăteşte-te de moarte. Simt că asta nu mai e “Talita kumi”, că asta-i “Lama sabachtani”, cum a spus Mîntuitorul... Adică: “De ce , Doamne , M-ai părăsit?” Totuşi, de ce, Doamne, m-ai părăsit?
Domnul tăcea.
“ Îngeri cereşti, ăştia urcă scara ! Ce să fac? Ce să fac acum, ca să nu mor? Îngerilor!...
Şi îngerii au izbucnit în râs. » 2.)
Finalitate tragică, destin implacabil, viaţa omului pe pământ, joaca zeilor din ceruri. Şi Venea, eroul lui Erofeev, induce „de ce”–ul, reflexie contemporană, în urma căreia, două mii de ani de religie creştină nu au reuşit să-i de-a un răspuns pe măsură.
Eroul lui Homer a ştiut răspunsul, privind în sus căuta ajutor de la Atena, sub el Poseidon îşi pregătea o nouă furtună cu care să-l înghită; atitudine canibală, fiii lui Cronos repetau mişcarea. 3.)
Rămâne mai târziu ştiinţa „de ce”-lui, în care prin răspuns zeii coboară pe pământ.
«Minerva cea cu ochi albaştri-i zise:
„Tot chibzuit, acelaşi eşti, Ulise.
Deci nu pot să te las, sărac de tine,
Om bun de gură, priceput, cuminte.
Oricare altul, după pribegie
Venind în ţară, ar fi cătat să-ţi vadă
La casa lui copiii şi nevasta,
Dar tu nimic nu vrei să ştii de asta,
Pîn` nu-ţi vei încerca întîi soţia... » 4.)
Kucino-Jeleznodorojnaia
„Totuşi, mai întâi trebuie să mă duc la ea. Mai întâi – la ea! S-o văd pe peron, cu cosiţa de la poponeaţă pînă la ceafă, să mă îmbujorez de emoţie, să iau foc, să mă îmbăt criţă şi să pasc, să pasc printre crini – exact atât cât să mă vlăguiesc de moarte!” 5.)
Unde-i Ulise acum? acest anti-Ulise, această oglindire a lui Ulise; cu acest mesaj uman, curajos, descumpănitor pentru mulţi, pentru acei bănuitori, bărbaţi marcaţi de întrebări, fără „de ce”-uri, dar plini de „dacă?”.
Dispoziţia lui Erofeev, precumpănitoare femeii, dezvăluie mersul slavului în lume, al poporului slav; grecii, în cealaltă parte a lumii ortodoxe, au alt mers. „Totuşi”, dorinţa, forma înaltă de creaţie, revine fiecăruia, poate prin simplu motiv că suntem oameni. Şi credeţi-mă, l-am citit pe Erofeev fără a bea un păhărel şi chiar aş fi vrut.:)
Ulise, personaj multiplu, regăsit de James Joyce, ca răspuns al noii literaturi la întrebările ridicate de acei oameni care nu se regăseau în societate, în educaţia vremii, în timpurile acelea.
„Şi totuşi, şi aici, cine ar intenţiona să ducă paralela la limita extremă şi ar vrea să identifice în fiecare eveniment o corespondenţă subtilă şi verificabilă, ar fi dezamăgit: pentru că încă o dată, Joyce demonstrează că foloseşte date culturale numai şi în primul rând pentru a face muzică de idei: el se joacă cu aluziile, dar nu face filosofie.” 6.)
...Ori cartea lui Erofeev musteşte de aluzii, peste toate, adânc împlântate în memoria colectivă a umanităţii; a citi acestă călătorie nu este un lucru uşor, este o imago mundi a acestui transcedental, care este Venea. Ulise sovietic înarmat cu o cultură superbă şi cu care demitizează totul, ia la palme (cică sub aburii beţiei) o civilizaţie fotografiată la ceasul existenţei sale, că este socialistă sau capitalistă, umană sau conceptuală, singulară sau multiplă.
Emil Iordache, traducătorul dostoevskian al lui Erofeev scrie Călătorie spre rai, epilogul cărţii de unde citez:
« Într-adevăr, la Erofeev, totul „poate să fie citat, dar poate şi să nu fie”. Avalanşa intertextuală pe care autorul o lansează asupra cititorului nu este nicidecum epatarea unui ins care vrea să pară erudit nevoie-mare. În autoprezentarea pe care şi-o face la Sorbona, Venicika spune: „Mie, ca fenomen, mi-e specific logosul care se dezvoltă spontan”. » 7.)
...Ori (repetându-mă) cartea lui Erofeev este ghidul prin care Rusia, aşa citită, te va iubi, dar nu va crede-n lacrimi.
...Ori prin cele subliniate de Emil Iordache îl găsim pe Ulise al lui Homer, dar şi pe cel al lui Joyce.
„Fără să ne dăm seama, Joyce ne oferă o imagine cu totul nouă a omului şi a lumii, ba chiar a acelei unităţi care este raportul dintre om şi lume. În această imagine, numai aici, dispare însăşi dualitatea în care s-a zbătut viziunea clasică de spre lume, pe care apostatul Stephen o intuise cu spaimă şi de care încercase să se elibereze prin acea fictivă şi cerebrală reafirmare a unităţii care este viziunea vrăjită a lumii în clipa de excepţie a epifaniei – clipă în care, de altfel, nu era reconstruită unitatea-lume, ci era volatilizată lumea reală printr-un act arbitrar a unei imaginaţii ambiguu angelice. Aici, acum, dispare distincţia abstractă dintre interioritate şi exterioritate, spirit şi materie, bine şi rău, idee şi natură.” 8.)
Unde este epifania la Erofeev? este la „La lucrările de montare a cablurilor în Şeremetievo, toamna anului 1969”, ultimele rânduri aldine cu care se încheie poemul.
Unde este divinul? Divinul este litera „u”, coincidenţă sau gâtlej sonor?
« „Tu.. Ştii ceva, băiete? Să nu mori... Gândeşte-te şi singur (desenezi de-acum literele, deci poţi să gândeşti şi singur): e o mare prostie să mori ştiind numai litera „u” şi neştiind... Măcar îţi dai seama că-i o mare prostie?... » 9.)
Mai departe, tragicul literei, nu al cuvântului; cuvântul a făcut lumea, noi murim cu
«N-am ştiut că există asemenea chin pe lume şi m-am chircit de durere; groasă, roşie litera „u” mi s-a lăbărţat în ochi şi a început să tremure. Şi de atunci nu mi-am mai recăpătat cunoştinţa şi niciodată n-am să mi-o recapăt. » 10.)
Cine sunt martorii?
„...toţi patru, urcau desculţi şi îşi duceau încălţările în mâini – de ce oare?”
„...de pe ultima treaptă s-au năpustit să mă sugrume, cu cinci sau şase mâini odată...” 11.)
Martorii epifaniei: oameni anonimi, seduşi de sărăcie şi răutate, darul lor? moartea.
Înainte de astea, Venea a călătorit, a trecut prin marile capitale ale lumii, a pomenit de alţi eroi, le-a răstălmăcit virtuţiile, fără orgoliu a privit în urma acestora, fiind ei scriitori, compozitori, oameni de cultură. A mai pus o cărămidă la mitul acestora, totul sub această scuză a alcoolui, asta pentru ca să nu plece nimeni supărat. N-a plecat, a plecat el, Venicka, a plecat mai departe, pe celălalt tărâm să le povestească şi celorlalţi.
Călătoria face parte din om, din bărbat, dacă acesta nu şi-o poate identifica într-un Ulise personal, reinventează totul, schimbă personajele, acutizează situaţia personală. Mai de vreme sau mai târziu, va cunoaşte călătoria sub alte forme. Venedikt Erofeev a scris una dintre ele, cultă, plină de neprevăzut, acaparatoare prin umor şi deosebită prin tragism. A citi în acest poem pe Ulise nu este greu, este greu să urmăreşti toate trimiterile autorului, comparaţiile, salturile temporale. Să fiu sincer, din lista de pomeniţi (şi asta pot spune că mi-a plăcut cel mai mult: pomenirea celorlalţi dinaintea ta) n-am citit jumătate: am timp.
«Iar acolo, dincolo de Petuşki, unde se contopesc cerul şi pământul şi unde lupoaica urlă la stele - acolo e cu totul altceva, dar acelaşi lucru: acolo, într-un palat fumegos şi păduchios, necunoscut bălăioarei, se răsfaţă pruncul meu, cel mai dolofan şi mai sfios dintre toţi pruncii. El ştie litera "u"..." » 12.)
note:
1) Homer, Odisea, Ed. Univers, 1979, pag.210
2) Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, Ed. Cartier 2004, pag. 149
3) Cronos, tatăl zeilor olimpieni, printr-o premoniţie, gând oracular; îşi înghite copiii pentru a nu fi decăzut de aceştia din marele drept de cârmuitor al lumii, ceea ce s-a-ntâmplat în viitorul lui.
4) Homer, Odisea, Ed. Univers, 1979, Cântul XIII, 454, pag.320
5) Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, Ed. Cartier 2004, pag. 43
6) Umberto Eco, Poeticile lui Joyce, Ed. Paralela 45, 2007, pag.113
7) Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, Ed. Cartier 2004, pag. 158
8) Umberto Eco, Poeticile lui Joyce, Ed. Paralela 45, 2007, pag.127
9) Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, Ed. Cartier 2004, pag. 41
10) Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, Ed. Cartier 2004, pag. 150
11) Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, Ed. Cartier 2004, pag. 149-150
12) Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, Ed. Cartier 2004, pag. 35
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu