157 de trepte spre iad...

Am dorit mult mai devreme să scriu ceva despre acestă carte, să scriu ceea ce am priceput, ceea ce m-a exaltat şi ceea ce m-a uimit.
Unul dintre cele mai bune eseuri despre o carte este cel al lui Jung, despre Ulise al lui Joyce. Eu nu am pregătirea lui Jung, ceva mi-a reţinut atenţia şi nu asupra criticii despre Joyce, ci despre Picasso.

„Abia te încumeţi să te referi la varietatea năucitoare a lui Picasso; de aceea, prefer în primul rând să spun ce am găsit în materialele mele. Nekya nu este o cădere titanică fără rost, pur distructivă, ci o „katabasis eis antron” cu tâlc, o descindere în peştera iniţierii şi a cunoaşterii tainice. Călătoria prin istoria psihică a omenirii are scopul de a restabili omul ca totalitate, evocând amintirea sângelui.” 1.)

La Roşia Montană începutul a însemnat o bătaie, apoi un viol sau invers, ce mai contează cine erau sclavii; dacă romanii i-au supus pe daci sau dacă dacii au avut sclavi cu care au început căutarea aurului. Cine umbla prin munte nu avea o viaţă uşoară, oricât de tânăr ar fi fost şi eu aşa am văzut-o pe Roşia Montană; o copilă.

M-am întrebat de ce Alexandru Vakulovski foloseşte persoana I în numele unei copile. Am continuat lectura cu greu, căci violenţa domestică nu face parte din căutările mele, la televizor nu mă mai uit tocmai din cauza asta. Dar nu este o premieră, literatura lui Dickens m-a surprins prima dată şi faptul că totul se petrecea la „1800 toamna” îmi anula prejudecăţile. Acum am prins mâţa de coadă, nu-i aşa cum visam, trăim vremuri violente şi chiar dacă vrem să nu le vedem, vine unul ca Vakulovski şi ne-o arată, pe ea, pisica. Nu dau acum nici un citat, citiţi cartea.

Eu am citit cartea şi n-am mai deschis-o după aceea, era clar pentru mine că nu înţelegeam amestecul de fantastic, cu istorie, cu prezent, adică sex, pastile, vis – şi tot vaietul acela de la dezgroparea morţilor şi până la super arheologia franceză.

M-am cărat la Roşia Montană, patru ore cu maşina, cu aparatul de fotografiat şi cu cartea. Am luat cartea ca un ghid şi-am deschis-o acolo unde eu am crezut că autorul a vrut să încifreze ceva, sau, pentru cei slabi de înger să descifreze ceva.

„Azi am desenat în mină. După ce am alergat şi-am cântat, dar numai în capul meu, fără să deschid gura, la un moment dat am simţit nevoia să mă aşez jos şi să desenez. M-am pus în genunchi şi-am desenat pe jos cu degetele. Degetele zgâriau singure. [...]
Lângă mine stătea chiar copilul pe care l-am desenat. Foarte slab şi cu piele aurie. Îmi zâmbea, dar zâmbetul lui era foarte întins.” 2.)

Urmează un dialog în care se de fapt se formează „fiinţa”, adică o formă superioară de conştiinţă colectivă a localităţii. Şi atunci în curtea muzeului mi-am spus: fata lui Vakulovski din cartea lui este chiar Roşia Montană, dacă au mai spus-o alţii şi eu mă repet este bine, dacă greşesc este iarăşi bine, şi din bine în bine toată lumea devine fericită. Slab dicton, uzat prin repetiţie, Roşiei Montana nu-i este bine, pentru că nu este Hannah Montana, aici nu-i America şi vreau să mai ştiţi ceva: şi acolo lucrurile astea s-au repetat, şi în Australia chiar.

Fata Roşia Montana scrisă de Alexandru Vakulovski este cea care caută un bine comun şi chiar dacă îi vine în ajutor istoria răsculaţilor Horea, Cloşca şi Crişan, apoi Avram Iancu, chiar şi ineluctabilul spirit al Iuliei Haşdeu, nu reuşeşte decât meteoric: o lumină ce nu ajunge la toată lumea şi care pleacă prea repede.
Roşia Montană cade. Zborul ei nu este în înalt, ci în abis este nekya pomenită mai sus.
Cartea nu trage nici-o concluzie, dacă autorul este nedumerit şi eu sunt la fel. Sunt nedumerit pentru că am fost acolo în adânc, în cădere.

Oamenii cer de lucru, statul nu se implică, educaţia proastă este nu numai jos, ci şi sus. Mentalitatea ar trebui schimbată simultan. Nu jucătorii sunt de vină când jocul îşi schimbă regulile, dar nici regulile, un soi de adaptare ar trebui să vină de la ei. Nu vine! atunci groapa, groapa aia plină cu steril, cu compuşi cian, aia va fi devenirea. Multe generaţii după aceea se vor căi.
Sfârşitul cărţii este bun, pentru că autorul în final nu mai vrea nici o implicare, destul a făcut pe parcursul ei, cartea are partea ei politică, dreptul fiecăruia, zoon politikon.

Dacă scoatem din roman scenele pornografice, atunci se va naşte o stare de minciună, dacă scoatem violenţa atunci inventăm o Arcadia, un rai. Toate sunt pentru că trebuie, cine nu vrea să citească despre pervertirea omului, fie el chiar preot, primar sau student să comute pe canalul de ştiri.


citatele din
1) C.G. Jung, Despre fenomenul spiritului în artă şi ştiinţă, ed.Trei, 2007, pag.144 sus

2) Alexandru Vakulovski, 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană, ed. Cartier, 2010, pag. 23

Ulise al lui Homer

Eroii sunt singuri, individualitatea lor le caracterizează lupta, nimeni nu-i poate asigna altor imagini, decât celor proprii, dacă se face asta atunci ei s-au luptat degeaba.
În stilul comparativ dă bine, iei un mort şi-l pui peste altul: doi morţi. Cam aşa se-ntâmplă cu eroii comparaţi, îi pui unii peste alţii, ca pe nişte morţi.  Ascund în mine o supărare lăuntrică, elev fiind, neştiutor, eram întrebat de cei mari: "Cine a fost mai tare, Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare?". Zâmbetul mulţumitor al profesorul îmi afecta personalitatea, nu era profesor de istorie, nu asta contează, ci forţa cu care ştia să-mi combată dorinţa de cunoaştere. Mai târziu am fost obraznic când pomeneam de Ulise; cine dracu-l citea pe Homer în anii 80. Iar mult mai târziu când am citat din Byron, devenisem mai rău.

Cum îl ştim pe Ulise din Odiseea?
Aşa cum îl citim. La vârsta tinereţii îl vedeam tânăr, plin de el, viteaz, căci încă de la începutul Războiului Troian, Ulise a fost primul care a sărit pe ţărmul Troadei, căci nimeni nu dorea asta. Prorocirea spusă încă de la plecarea de acasă, îi înfricoşa pe ahei, căci cel care va pune primul piciorul pe ţărm, va muri. Ulise a aruncat scutul şi a sărit pe el, a rezolvat prima problemă.
Mai târziu l-am citit pe Ulise ca fiind liber-cugetător, credea în zei doar pentru a le face pe plac. Nu-l trăgea aţa acasă şi mi se părea că aventura lui era pusă la cale de el însuşi. Atunci l-am văzut pe Ulise un mare mincinos; îi minţise pe troieni cu calul de lemn, pe zei, pe toţi cei care i se împotriveau.
Acum îl văd pe Ulise aproape de casă, de Ithaca lui cea dragă.

Ulise nu este Hercules, nu este Orfeu, nu este nimeni, ci doar Ulise.
Ulise a fost odată Nimeni - Udeis, dar cu un scop, cu o altă minciună.
Mâine îl voi vedea altfel pe Ulise şi tot aşa, dar numai pe el.

Fiinţa şi neantul

"Sunt pe terasa unei cafenele; îi observ pe ceilalţi consumatori şi mă ştiu observat. Rămânem aici în cazul celui mai banal conflict cu celălalt (fiinţa-obiect a celuilat pentru mine, fiinţa-mea-obiect pentru celălalt). Dar iată că, dintr-o dată se produce un oarecare incident de stradă: o coliziune uşoară, de exemplu, între o bicicletă şi un taxi. Imediat, chiar din clipa în care eu devin spectator al incidentului, mă simt în mod nonthetic angajat într-un noi. Rivalităţile, uşoarele conflicte anterioare au dispărut, iar conştiinţele care furnizează materia lui noi sunt tocmai cele ale tuturor consumatorilor: noi privim evenimentul, noi luăm partea unuia sau a celuilalt."

Jean Paul Sartre, Fiinţa şi neantul, în partea numită: "Fiinţa pentru celălalt", Ed. Paralela 45, pag. 563 sus

autobiografie de bună voie - de Mihail Vakulovski

aş putea să spun că secolul care vine

va fi secolul meu

va fi cu siguranţă secolul meu

se înţelege că va fi al meu

secolul XX a trecut

aproape a trecut

şi-am trecut şi eu cu el

pe lîngă magazinul de

jucării abjecte de lîngă Piaţa Unirii

am mers cot la cot pe drumuri cu nume şi fără

russkii student v Buhareste m-a întrebat

cum se numeşte fratele tău

am dormit în paturi puhave şi interminabile

am dormit în strada Coca de lîngă Lacul Comsomolist

am iubit femei nemuritoare

colege de clasă colege de facultate cămin

studente şi femei întîmplătoare muncitoa

re mame eroine şi verişoare

am citit şi Arta iubirii Biblia pentru copii

am făcut şi noi pe Budila-Express şi desigur

şi desigur am jucat fotbal scrablle şi durac

ne-am jucat de-a bîza şi de-a tata şi de-a mama

am ascultat muzică. rock şi jazz şi Jean-Michel Jarre şi Ada Milea şi Vîsotski

şi Paraziţii şi Baştovoi şi Andrei Gheorghe şi Fraţii Trâmbiţaş

şi-am băut gin şi kinlley cu Doru

(ar rima cu Dejan. numai Doru ştie de ce.

de ce nu cu Dejan. de ce nu cu Dejan Moriarty?)

şi vin cu Sergiu Ţurcan căruia

i-am scris cu Sandu o carte într-un singur ex

emplar şi i-am dăruit-o pe 6 septembrie şi i-am

citit caiete întregi pînă în zori

şi-am mers pe Dealul Melcilor şi credeam că pe Tîmpa

şi-am cărat pietricele în Cluj (el) şi Bucureşti (eu)

de pe munţii Carpaţi şi Alpi şi Caucaz

şi-am mîncat bezele şi banane şi şaşlîc şi tarancă şi kebab

şi chili cartofi copţi pe jăratec şi peşte prăjit noaptea pe focul veşnic

şi îngheţată făcută de tata

căruia i-am înregistrat înjurăturile kilometrice

pline de repetitio est materitsea studiofolclorum

dar ce intonaţie doamne ce intonaţie cîtă poftă de viaţă

şi-am sărit în lacul Titan şi-am ieşit plin de nămol

şi-n lacul Baical unde-am băut ce-a rămas din şampania aia

pe care-ai vărsat-o cu degetul mic de la picior

şi-n Tisa plină de pietre ascuţite care

mi-a suflat mingea şi m-a lăsat în chiloţi

uzi şi cu gura căscată

cît Marea Baltică

şi-am făcut sărituri în lături

şi-am făcut karate do shotocan fudocan

şi-am intrat în lupte de stradă

şi-am zburat mutre de gabori

pe şoseaua de lîngă Institutul Agricol

şi-am adormit în iarbă cu adidasul

lui Sergiu Ciobanu sub cap

şi-am tocit fonetică şi lexicologie şi gramatică istorică

şi-am aşteptat momentul

şi-am aşteptat cea mai mişto tipă din lume

şi-am aşteptat eclipsa şi-am aşteptat apocalipsa

şi-am aşteptat trenul am aşteptat

să-ţi citesc ultima poezie (nu ţi-o mai citesc)

am vorbit cu bătrîni imbecili

femei proaste şi bărbaţi curve

şi-am vorbit cu femei frigide

şi-am vorbit cu copii înţelepţi

şi bărbaţi beţi beţivi narcomani borîţi

narcomani simpatici şi alcoolici agresivi

şi-am întîlnit Paştele singur

şi iubita Anul Nou singură

şi-am prins raci în iazul din Slobozia

şi-am hrănit urşii sălbatici din mînă şi

te-am fotografiat cum le dai biscuiţi eugenii napolitane

te-am fotografiat la Cetatea Rîşnov Peleş Pelişor

Biserica Neagră Turnul Negru Turnul cu Ceas Sîmbăta

Bran Cetatea Făgăraş şi mai ales în maşină şi-n munţi

şi-am băut bere în vîrful sabiei

din mîna femeii eliberatoare de pe Volga reka

în care mi-am aruncat maşina de scris şi mănuşile de box

şi-am făcut treaba mare după Lavra Pecerskaia

lui Petru Movilă mumificat şi mi-am cumpărat bîtă

şi-am învăţat să înot la 5 ani şi jumătate şi să citesc şi să înjur

şi să skiez şi mi-am făcut praştie din nucul de la fîntînă

şi-am desfăcut-făcut kalaşnikovul de sute de mii de ori

în tot mai puţine secunde de-ale lui Efrim Antonovici Pri!stu!-piti!

şi-am privit prin lentila lunetei lui Aurel

cel mai bun prieten al celui mai bun killer şi el Aurel (fan Cehov şi Harms)

şi-am rămas fără nici un manuscris şi fără nici

un document şi fără nici un ban şi fără nici o iubită şi-am

trecut graniţa fără buletin de identitate şi am ieşit noaptea afară

şi-am cules de lîngă coşul de gunoi din

grădina şcolii de chimie o tufă de marijuana

din secolul trecut

am fumat-o la 24,00 şi scriu asta

şi mor de rîs

de ce ni s-a întîmplat în secolul care a

care iată că a

__________________________________

Acum că am citit, mai pot citi?

Hai să crăpăm capul artistului să vedem de unde-i vin ideile, de ce-l leagă pe el de ele, -de idei.

Hai să nu mai citim nimic, căci n-are de nimic spus, totul s-a scris de o mie de ori în lumea asta.

De ce vrea România? când totul ameţeşte de la Baikal spre Tisa, de ce le amestecă cele din Est cu cele din Vest, muzicile ce-i vin ce face cu ele?

Şi femeile frumoase de ce vin la el? De unde ştie el asta?

De ce este prieten cu Caucazul, cu fortăreaţa Europei?

Dar nu vă răspund acum, căci încă mai citesc...

Mai citesc o călătorie, un castel şi-o baltă, să-l caut mai bine, nu mă minte?

Dar vine cu Volga şi n-o pot cuprinde.

Ai fost copil şi-ai căutat, pe unde te-ai preumblat?

Fără buletin te-ai perindat!

Citind voi şti mai bine,

Citind în poezia ta din tine.

Să scriu un rând să termin tot,

să nu vă ţin aşa citind în cot,

Îmi place ce-am citit aici şi se cuvine

să am poetul lângă mine
să mai citesc aşa din când în când din tine.

__________________________________
mai sus a fost prima poezie de

mihai vakulovski

din volumul
t a t u a j e

editura Vinea
Bucureşti 2003

Allen Ginsberg

texte copiate din interiorul supracoperţii
stânga

Allen Ginsberg (1926-1997) este unul dintre "patriarhii" Generaţiei Beat şi cel mai elocvent purtăror al acesteia. Primul său volum, Howl şi alte poeme (1956), a fost recunoscut drept vocea tinerilor revoltaţi ai anilor `50. În anii `60, Ginsberg s-a implicat activ în protestele împotriva războiului din Vietnam, publicând mai multe volume, printre care se numără Reality Sandwiches (1963) şi Planet news (1969).

Pentru The Fall of America i s-a decernat National Book Award în 1974. Volumul de faţă este o antologie ce acoperă întreaga perioadă de creaţie a lui Ginsberg şi în care figurează, pe lângă alte poeme celebre precum Howl (1956), America (1956) şi Kaddish (1961), creaţii de dată mai recentă, din volume ca White Shroud (1986) sau Cosmopolitan Greetings (1994).

dreapta

"Aşa zisa Generaţie Beat era formată dintr-o mulţime de oameni de naţionalităţi diferite, care au ajuns la concluzia că societatea în care trăim e de tot rahatul." Amiri Baraka

"Nimeni nu ştie încă dacă noi am fost simpli catalizatori, dacă am inventat ceva nou ori dacă am fost precum spuma de pe creasta unui val imposibil de oprit. S-ar putea să fi fost toate trei la un loc." Allen Ginsberg

texte copiate din partea din spate a supracoperţii

"O  selecţie extraordinară, care demonstrează că Ginsberg nu este doar legendarul scriitor răzvrătit, ci şi un poet liric pe care puţini îl cunoşteau." New York Times

"Acest volum de poeme constituie o veritabilă radiografie a societăţii americane a ultimelor patru decenii." Los Angeles Times

"Mai devreme sau mai târziu, oricine este interesat de istoria poeziei americane va trebui să citească această carte din scoarţă-n scoarţă." Houston Chronicle

"Poezia nu poate fi expresia liniei de partid. Poezia înseamnă să zaci noaptea cu lumina stinsă, să gândeşti ceea ce gândeşti cu adevărat, să dezvălui lumea ta interioară lumii din afară, asta face poetul."
Allen Ginsberg

Editura Polirom 2010

Traducere din limba engleză de Domnica Drumea şi Petru Ilieşu

Întîlnirea

M-am urcat în maşina ei, în faţă, pe acel loc neprielnic, incomod, cu vederea spre dreapta.

Avea pe faţa ei o mulţime de măşti; oare privirea ei mată era datorată măştilor? Oare gândul meu de-a o regăsi pe cea care fusese odată, era împotmolit în densitatea fondului ei de ten? Sau siguranţa afişată, primită de experienţa şi vârsta dublă pe care o avea acum de când n-am mai văzut-o, mă arunca în acea poziţie defensivă: de cercetător bănuitor în faţa eşecului experimentului. Unde era vânătorul din mine, unde îmi erau armele?

O clipă m-am crezut din nou licean, timid, cu caş la gură şi coşuri până la urechi. O clipă mi s-a uscat gura. Neatent la gesturile ei, i-am răspuns la fel de mecanic ca şi sms-urile pe care le arunca de pe mobil sau poate că numai defila pe contacte, afişând acea mască a femeii preocupate de parcursul unei zile ce abia începea.

Afară ploaia nu se oprise, prin ea, lumina zilei păcălea ideea de primăvară. La fel păcălea şi ea, prin gesturi şi ticuri împrumutate din tipologia contemporană ce defineşte metrosexualitatea: strângerea încheieturilor, mărirea brusc a ochilor, forţarea unei taste nevinovate a telefonului mobil.

Mi-a vorbit apoi despre copilul ei, părea că-mi cere sfatul. Nu i l-am dat. I-am spus că toţi copiii sunt la fel şi al meu la fel dealtfel. Nu a înţeles şi a schimbat subiectul. Ea se dorea a fi mamă, ceea ce eu refuzam, ceea ce eu poate plictisit nici nu doream să-mi amintesc. Am continuat să o privesc aşa cum era ea în liceu. Sub câte straturi pe care o educaţie, o societate, o familie, le-a turnat pe fiinţa aceea nevinovată pe care eu o cunoşteam, mai recunoşteam ceva. M-a privit o clipă, atunci când eu i-am pomenit de liceu. Acea scânteiere paleoumană, sălbatică, ce s-a ivit, poate fără vrerea ei m-a făcut optimist. O piatră lovi uşa şi apoi se aşternu tăcerea; trecu o maşină. Din nou ploaia.

Trebuia să o găsesc pe aceea în ea, dacă aveam timp nu mai conta, dacă disperam chiar mai târziu la gândul că puteam izbândi merita tot efortul prin asta. Mi s-a uscat din nou gura.

Poate bănuind ce doresc nu se dovedi deloc curioasă, nu-mi punea nici o întrebare, aştepta doar să peiorez şi prin asta se ascundea mai tare. De fapt ce mă mir, căci trecură atâtea luni de zile până când să ajungem aici. În fapt, acest concurs de împrejurări, după atâtea ratări, nu dovedea nimic: copiii noştrii mergeau la aceaşi şcoală, tot în clasa întâi şi tot la fel de dezorientaţi ca şi noi.

Cercuri de maşini, care zvâcneau la stânga şi care plecau spre dreapta. Şi în tot acest compas al intersecţiei te-am zărit. Nicidecum pe tine căci la vârsta la care eu te cunoşteam erai prea puberă spre a conduce o maşină. Orice record în privinţa asta nu putea fi îndreptat spre tine. Acum urmărindu-te, acoperită de culoarea maşinii tale pot exclama fericit; cât de bine te pricepi!

Desele intersectări la acea oră matinală trezeau în mine amintiri care acum întoarse cu faţa spre mine îmi conturau chipul tău. De ce oare chipul tău este şi chipul ei?

Dacă eu cred că mi-ai făcut un semn, şi tu spui că nu, probabil că ai dreptate; numai eu am văzut acel semn, este drept că provenea de la tine, dar nu-ţi aparţinea. Te-ai întors după ce m-ai văzut în maşină, după ce-ai trecut prin faţa maşinii; în timp ce coboram să deschid portiera din spate pentru a-l elibera pe fiul meu în drumul spre şcoală. Ai coborât treptele, m-ai văzut mirat prin parbrizul plin de praf şi apoi după o sută de metrii te-ai întors. Da, am înţeles că maşina ta era parcată mult mai departe şi că ţi-ai întors capul să vezi ce se-ntâmplă în spatele tău. Sau, ceea ce eu am văzut, era că mă căutai în spatele tău, să vezi dacă te urmăresc, să vezi ce? Eu te urmaream doar cu privirea.

Nici măcar nu-ţi aminteşti, sunt sigur de asta, aşa cum educată acum de-o lume căreia eu nu-i aparţin, nu pot pătrunde, stăpâneşti mai bine ca mine situaţia.

„Mai lasă dracului, telefonul ăla mobil!”

Gândul zbură, toci aerul precum o minge de ping-pong, se izbi de geamurile securizate, umplu habitaclul maşinii de traiectorii bizare şi nici măcar nu te atinse deloc; căzu obosit undeva în spate pe roata de rezervă. Când piatra aceea plecată de sub cauciucul unei maşini ce trecea prin apropiere sună în tabla uşii tale, tu nici n-ai clipit; cum poţi face asta?! Cât de bine te-au educat ei. În ce lume trăieşti, unde lucrezi?!

Te-am întrebat de servici şi te-a mirat răspunsul meu. De unde ştiam? Politic ţi-am spus că am fost în spatele maşinii tale. Da, te-am urmărit. Ce? N-ai ştiut?!

Să fie numai asta de vină, că lucrezi într-o corporaţie; într-un stup, unde lungile coridoare îţi odihnesc de fapt picioarele obosite de atâta şezut, prezenţa lor pe mocheta stufoasă îţi alinează temerile privind îmbătrânirea şi când privirile celor din birouri te petrec, asta îţi accentuează angoasa. Fii liniştită, căci ai rămas la fel de frumoasă şi tot la fel de nepăsătoare. Ce-i al tău rămâne cu tine, cu ea, căci ea este frumoasă şi împiedecată într-o remuşcare a dorinţei. Ea îşi spune probabil; ”Ce dacă devenind mamă, nu pot merge mai departe.”

- Şi copilul tău se trezeşte greu dimineaţa? atât de greu îl trezesc!

- Da, uneori este chiar nervos şi aprig.

- De ce?!

- Pentru că aşa este el, un artist.

Eu am fost un artist, băiatul meu este la fel şi băiatul tău este la fel, dar mai târziu aripile lor ce acum se desfac atât de amplu vor fi transformate în mâini, în braţe muncitoare ce se termină în pumni luptători. Cât de mult vor trebui să lupte, ca după lupta lor să urmeze călătoria? Iar mai târziu, mult mai târziu şi reîntoarcerea.

Ooo! dacă ai fi mai veselă să pot ieşi mai repede din maşină, să fi mai frivolă, mai dornică. De parcă este vina ta, doar eu am vrut să intru, eu am ciocănit la geam.

Oboseam. Prezenţa ei mă obosea. Amintirea ei mă sufoca. Încercam să repar un trecut construind un prezent ce se altera prea repede.

Terminasem liceul, intrasem la facultate şi-am plecat în armată. Pe vremea aceea viitorii studenţi făceau nouă luni de armată, până şi tu ştiai asta, probabil de aceea n-ai reacţionat, nu mi-ai promis nimic. Nici eu.

Ne-am mai întâlnit; rar, preocupaţi, uitaţi. Acum mi s-a părut că mă cunoşti, că mi-ai făcut un semn şi de aceea te-am prins aici, la tine în maşină. Să privesc totul ca o capcană ar fi un lucru prostesc, să cred că tu m-ai prins pe mine, că joci atât de bine această disperare, şi mai departe?

- Unde lucrezi?

- La Antene, în afara oraşului, supraveghez de fapt nimicul care nu are voie să se transforme în eveniment. Am lucrat azi noapte în schimb, de aici mă duc acasă.

Mă uitam afară, părinţi întâziaţi duceau copii de mână, umbrele verticale şi privirile celor care ţineau de mână. Un post de radio revărsa muzică, nepotrivită aici. Ea părea liniştită, gândurile ei zburau probabil la problemele corporaţiei, făceau bine acestea pentru ea, căci în lumea reală ea devenea absentă, moartă. Învia de fiecare dată când o lăuda şeful direct -cel mai probabil că şi soţul ei bănuia asta. Cuprinsă de acel val, se păstra vie până spre seară, noaptea începea mortificarea. Acum în faţa mea ea era moartă.

I-am mulţumit şi ultimul ei gest a fost să mişte din cap. Am ieşit şi ploaia m-a atacat. Am privit ploaia.

Pe lângă mine trecu puţin mai târziu maşina ei.

Redon - Ciclopii

"Aveam ochii deschişi şi-n lumina veiozei am observat imediat în faţa mea un om. Stătea lângă pat şi, aplecându-se, mă privi atent, direct în faţă. În lumina slabă părea mai închis la culoare, aproape negru - o siluetă strâmbă, halucinantă, fără faţă, unduitoare, fără configuraţie clară, cu o sclipire la fel de şovăielnică şi neclară pe pieptul şi umărul ei.

Ştiind sigur cum se vor termina toate astea, am întins mâna şi l-am străbătut ca prin văzduh. Silueta începu să se unduiească puternic, prinse a se topi şi dispăru fără urmă. M-am întins pe spate şi am închis ochii. Ştiaţi că un bei algerian are sub nas un cucui? Chiar sub nas... Eram ud leoarcă şi mă înăbuşeam. Aproape mă sufocam."

Arkadi&Boris Strugaţki, Piciul, 

Ed. Paralela 45, 2006, pag.59

Lumea a început să se împace cu monştrii de cel puţin o sută de ani. Biserica tace acum în privinţa asta. Filmele de groază devin din ce în ce mai apatice, ele se tot reinventează, în final ajunge să-şi fie dragă drujba şi chiar îţi vei cumpăra una de jucărie.
Însă impactul cel mai puternic al monştrilor prieteni este la copii, la pici. Ei, copiii noştri, riscă să devină nişte neînţeleşi pentru noi ataşându-se de valori pe care noi la rândul nostru poate că nu le cunoaştem originea. Copiii devin astfel mai puternici, nişte pici de-ai lui Strugaţki.
Priviţi pictura lui Redon, vă aminteşte de ceva?




Pictura de Odilon Redon de la
http://www.artchive.com/artchive/R/redon/cyclops.jpg.html

P.S. Despre Ciclopii din Odiseea mai târziu :)

Marquerite Yourcenar

"Substanţa, structura umană nu se schimbă cîtuşi de puţin. Nimic mai stabil decît curbura unei glezne, locul unui tendon şi forma unui deget de la picior. Dar există epoci în care încălţările sînt mai puţin deformante. În secolul despre care vorbesc sîntem încă foarte aproape de adevărul liber al piciorului gol."

Marguerite Yourcenar

Există cărţi care sunt citite rar de cititori rari, există cărţi la modă, cărţi promovate, cărţi din cărţi, cărţi pentru cărţi, cărţi.

Dintre toate, eu am ales-o pe cea care m-a învăţat să scriu. Am ales Memoriile lui Hadrian pentru că Marguerite Yourcenar mi-a fost profesoara de literatură şi profesoara de istorie; n-am întâlnit-o niciodată, n-am privit în ochii ei niciodată, imagini reale şi închipuite mi-au fost distribuite de lumea virtuală, dacă n-aş fi cumpărat cartea într-o epocă în care internetul era doar vis aş fi jurat că totul este o plăsmuire proprie menită probabil să mă ocrotească, dar şi să mă înnebunească.

Cărţile sunt un exemplu al autoeducaţiei; citind, înţelegând, îţi împingi mintea, sileşti creierul să dospească, ideile să cutreiere. Să fii mai bun citind.

Am citit cartea când eram în liceu, mult mai târziu am lut-o din nou la citit - am prostul obicei de-a reciti după ani de zile - scriu aşa pentru că nu fac altceva decât să-mi amintesc cât de puţin am înţeles prima dată.

Am circumstanţe care să mă oprească să cred că tinereţea înseamnă numai naivitate, iluzie şi zbor. Tinereţea este cea care dă naştere acestor târzii reîntoarceri.

Memoriile lui Hadrian se recomandă tinerilor, însăşi autoarea a început să scrie de la vârsta de douăzeci şi ceva de ani la această carte. Este adevărat că a terminat-o după aproape treizeci şi cinci de ani de când a scris primul rând la ea, de aceea o recomand şi celor care sunt la mijlocul vieţii. Îmi este greu să-mi spun o părere acum, să scriu ceva uimitor despre Marguerite Yourcenar, ar da bine? aş fi acum mai deştept? Copiez doar un fragment pentru cei interesaţi, poate că mai târziu vor citi cartea. Cartea este scrisă la persoana întâi.

"În seara sosirii mele, Dunărea era o imensă cale de gheaţă roşie, apoi de gheaţă albastră brăzdată de urme adînci, ca de care, ale acţiunii curentului de dedesupt. Ne apăram de frig cu blănuri. Prezenţa acestui duşman impersonal, aproape abstract, trezea o exaltare de nedescris, sentimentul unei energii sporite. În unele zile, în stepă, zăpada ştergea denivelările şi aşa prea puţin observabile; galopai într-o lume a spaţiului şi a atomilor puri. Lucrurilor celor mai obişnuite, mai fragile, gerul le conferea o transparenţă şi în acelaşi timp o duritate cerească. Orice trestie frîntă devenea un fluier de cristal. Assar, ghidul meu caucazian, spărgea în amurg gheaţa ca să adape caii. Dealtfel aceste animale constituiau unul dintre cele mai utile mijloace de contact ale noastre cu barbarii: se înfiripau aproape prietenii datorită mărfurilor, discuţiilor fără de sfîrşit şi respectului nutrit reciproc pentru cine ştie ce performanţă de călărie. Seara, focurile taberei luminau salturile extraordinare ale dansatorilor înguşti în şolduri, brăţările lor extravagante de aur.

Deseori primăvara, cînd topirea zăpezilor îmi îngăduia să mă aventurez mai departe către interior, întorceam spatele orizontului sudic, care închidea mările şi insulele cunoscute, şi celui dinspre apus, cu soarele ce se lăsa undeva peste Roma, şi mă gândeam să mă afund şi mai adînc în acele stepe sau dincolo de contraforţii Caucazului, către nord ori spre extremele îndepărtate ale Asiei."

Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, 

Ed. Cartea Românească, 1983, pag. 36-37.

mozaic policrom provenind de la Villa Hadriana
photo de la
http://sights.seindal.dk/photo/7578,s901f.html

Antropologie

motto prelungit

" ... în acel moment, 

în joc a intrat antropologia,

pentru a lua în răspăr aceste noţiuni şi

a distruge ideologia pieţei 

- mai exact, piaţa ca ideologie, nu numai ca realitate. 

Antropologia ne oferă posibilitatea de a recurge la societăţi 

şi la culturi în care noţiunea de valoare, 

aşa cum o înţelegem noi, 

este ca şi inexistentă şi

în care lucrurile nu sunt schimbate niciodată direct unele cu altele,

ci întotdeauna prin mijlocirea unei transcendenţe,

a unei abstracţiuni."

Jean Baudrillard, Cuvinte de acces, Valoarea

Uneori obosind de atâta căutare încerc să mă regăsesc, - formă înaltă de întoarcere a conştiinţei -, nereuşind încerc să-mi amintesc; să-mi văd trecutul lipsit de favorurile unei vieţi meticulos aranjate de semenii mei, mult mai deştepţi ca mine, şi care au creat tehnologia. Acum datorită ei scriu.

Formele de evadare cele mai ample sunt şi cele mai îndepărtate, de aceea în dorinţa de creaţie ne îndepărtăm cât mai mult de normalitatea celorlalţi, riscând să ne pierdem nefiind înţeleşi.
Pentru cei deja depărtaţi, le spun "Bine aţi venit!", nu-i mai întreb de firul care ar trebui să le arate direcţia de întoarcere, căci trăim în ziua când neexistând aceasta - întoarcerea - vom înnebuni curând.

"Bolnavii mintal, schizofrenicii în special, resimt o dificultate şi mai mare decât ceilalţi în a se recunoaşte în imaginea lor speculară. Unii se studiază ore în şir în faţa oglinzii, ca şi cum ar avea de-a face cu un specimen zoologic. O tânără, căreia psihiatrul îi cerea să-i spună motivul comportamentului ei neobişnuit, îi răspunde acestuia: "Pentru a mă regăsi.""

De aceea pictorii vor galerii virtuale, poeţii să-şi declame versurile fiind vizualizaţi, scriitorii se pun pe CD-uri - a înnebunit lumea?! Dorinţa de oglindire este mai puternică şi mai atavică acum, întoarcerea omului în acele spaţii rupestre, în care numai cei curajoşi se avântau, pune pe omul modern în multitudinea posibilităţilor de evocare şi el o alege pe prima: expunerea în întunericul nepătruns decât de cei puţini.  Tehnologia dă bice dorinţei de evadare, de expunere neîntârziată, de exchibiţionism intelectual, ruptură de realitate în final.
Nu-i nimeni vinovat, dacă omul ce crează nu este manipulat, dacă nu este un actor în mâna celor care scriu cecuri, atunci este eliberat de tehnologie, dar rătăcit în creaţie.

Marile teatre antice s-au făcut pentru ca omul să se audă până în ultimul rând, acel rând cocoţat  sus, deseori mângâiat de ramurile măslinilor. Pe acolo treceau şi nimfele, atrase de coruri, de râsete, de vaiete ale actorilor; cei atinşi de ele deveneau peste noapte filosofi, poeţi, sculptori...
Pot să mă regăsesc într-o oglindă de aer, transparentă, fiind aşa, pot vedea mai departe.


P.S.
Citatul din mijloc:
Roland Jaccard, Tentaţia Nihilistă, Ed. Bastion 2008, pag.35


http://photography.nationalgeographic.com/photography/enlarge/lascaux-cave-walls-photography.html

A uita din Ucraina

Motto:

După ce-am vărsat sticla pe covor, ne-am uitat în jos. Ce-am văzut?
- Nici-o existenţă, nici-o formă, nici-o evoluţie!

În sud la peste o sută de kilometrii era graniţa, hotarul de unde începea ţara mea. Eram atât de aproape, dar de fapt mă aflam mult mai departe. Dacă era ceva schimbat în mintea mea, era modul cosmopolit în care îmi priveam viaţa; o educaţie occidentală combinată cu o sorginte latină, expat într-o ţară slavonă, maturizat rapid datorită lipsurilor şi fugărit de-o ambiţie de a-mi satisface rapid toate dorinţele.

Prietenul meu de câteva luni, Gianni, nu luase ţigări. În timpul zilei nu fumam, dar spre seară mi se umezeau buzele şi ardeam de nerăbdare să fumez. Dar nu oriunde, şi barul ce se afla în apropiere era locul cel mai bun. De aici începeau toate. De aici dr. Jekyll devenea mr. Hide. Impulsul de-a bea era stăvilit numai de dorinţa de-a face sex. Atunci când una dintre ele ca dorinţă o pervertea pe cealaltă ieşea foarte rău. Alcool cu sex. Alcool în sex.

Gianni lucra cu mine, şi el un expat, era din ţara care acum două milenii în urmă ne-o trase. Acum ce mai conta, atâta timp cât el ca individ mă antrena într-o descompunere perpetuă, el spre sex, eu spre beţie, aici era doar o formă de supravieţuire. Când el termina, începeam eu şi se inversau rolurile. Faptul că funcţionam ca rimele încrucişate într-o poezie era satisfăcător, ca oameni nu puteam spune că ne plăceam. A împrieteni doi oameni, unde unul se ocupă de contabilitate şi celălalt de design, este ca şi cum ai picta cu cifre. În schimb seara sub imboldul întunericului, relaţia noastră funcţiona mult mai bine; ea se numea vânătoare.

În bar ţigările erau scumpe, Gianni ridică din umeri şi eu comandasem deja. La ora aceea în jurul nostru niciun magazin nu mai era deschis. Lucrasem până seara târziu; amândoi. Eu aveam a doua zi de prezentat ultimele rapoarte asupra producţiei. Se apropia încheierea semestrului şi cei de sus doreau să umble puţin la cheltuieli, atunci la vremea respectivă eu nu ştiam asta. Gianni, care era designer de meserie nu făcea asta, nici măcar design, se ocupa de calitatea producţiei, ulterior i s-a spus metaforic ISO. Acel standard sub care se ascunde calitatea. Şi noi ne ascundeam. Sub această aură a străinătăţii, reuşeam să ne facem cei mai de seamă oaspeţi în toate locaţiile de distracţie ale oraşului. Ne ştia deja lumea bună, dar şi cea rea. Noi eram cei doi italieni care lucrau la combinatul de celuloză şi care aveau portofelele grase. Noi apăram un anumit spaţiu de sărăcie; prezenţa noastră trezea la viaţă şi cea mai falimentară dugheană. Ne răsfăţam cu cele mai dulci femei şi totuşi nu despre asta am să povestesc acum.

Că eu mă dădeam italian, nu importa. Faptul că veneam de malurile Senei, acolo unde îmi dădusem M.B.A-ul era cel mai interesant pentru cei ce mă angajaseră, altfel că eram român însemna că eram anonim. Aici eram un mercenar plătit bine şi lipsit de acea importanţă numită personalitate la care în ţara ta de origine ca om o lucrezi aşa de greu. Eu eram ca şi Gianni, o reflectare destul de bună a ceea ce însemna Occident, aici.

Nu-mi era dor de nimic, existenţa mea pendula între munca ce începea la ora şapte dimineaţa şi chefurile care începeau la ora şapte seara. Mă răsfăţam într-o tinereţe puternică, dornică şi pasională. Ce putea să urmeze? Visul. Aveam senzaţia că nu se va termina niciodată şi asta nu din cauza mea, ci din cauza fetelor nesăbuit de frumoase care alergau prin patul meu. Ţara asta avea cele mai frumoase fete din lume.

În bar începea agitaţia şi noi nu aveam ţigări, de parcă ăsta era ţelul nostru. Aşa că am început să bem. La masa noastră se aşeză o doamnă şi spun asta pentru că era vizibil mai în vârstă decât noi. Auzise dialogul şi aruncă pe masă un pachet de ţigări desfăcut, dar aproape plin. Acesta se opri în sticla de un litru de vodcă, instant, Gianni se întoarse şi strigă după un pahar. Ea se aşeză între noi şi nu în partea unde neintenţionat rămăsese loc liber. Scaunul ei bruscă masa şi ne făcu să ne ridicăm în picioare. Prea timizi de această introducere, am tăcut. Apoi a venit şi paharul. A venit şi suc şi mai târziu a mai venit o sticlă. Ne-am înţeles în final şi tot atunci s-a hotărât să plecăm, era trecut de miezul nopţii. Nu mâncaserăm nimic şi înaintam cu paşi repezi spre o beţie mortală.

Noi ştiam de ce bem. Ea ştia? Sau ştia mai bine ca noi. Mult mai târziu am uitat de ce băusem, odată cu instalarea durerii de cap, cu intrarea în mahmureală şi cu acele fluide lipicioase ce-mi traversau cerul gurii, realizam inadaptarea mea în acea lume.

A promis că ne dă de mâncare, la ea acasă. Dar până acolo drumul părea nesfârşit într-un oraş aşa de mic, mai ales că nu doream să mă pierd, sau să-l pierd pe Gianni.

Lumina de stradă aproape inexistentă. Străzi ce se pierdeau în bulervarde largi, apoi din nou jongleria minimalistă de clădiri ce apăsau strada; clădiri vechi cu intrări largi, boltite.

Era frig şi dintr-o dată în acea zi de vară am avut primul frison de toamnă.

Nu era frig, dar tremuram şi prin asta toţi porii antrenau pielea pentru a nu pierde din căldură.

Alte două arcade s-au deschis la stînga şi la dreapta, după intrare. Trepte largi de marmură sau piatră te întâmpinară ca la un asediu. Aveam atâta de urcat.

După un coridor din care se vedea curtea interioară ce părea un aven, născător de mituri, am ajuns în dreptul uşii. În faţa mea Gianni sprijinea uşorul, iar ea încerca o mulţime de chei într-o mulţime de încuietori. În urma mea, avenul.

Dimineaţa ce avea să vină, prin răcoarea ei, mă trezi puţin, mirosul proaspăt ce începea să apară îmi lucra mintea în acea reacţie conştientă în care frica este covârşită de curiozitate. Eram deja al dracului de curios.

Hol negru, ciocniri în trei, corespondenţe fizice, pipăieli şi asta până când ceva ne orbi şi ne trezi. Becul se afla la un infinit şi ceva de noi. De acolo, de sus căpătasem semnalul de trezire. Gianni întrebă perfect: „Ce mâncăm?” Ea răspunse repede: „Peşte afumat!”

Alte lumini aflate departe se aprinseră. Am pătruns în ceea ce credeam a fi sufrageria şi abia atunci am realizat ecartul ce mă despărţea de tavan. Am întrebat şi eu ceva: „Cum schimbaţi becurile?” Ea răspunse la fel de repede: „Cu grijă!”

Cu grijă am încălecat-o în timp ce Gianni căuta afumătura în frigider.

„Şampanie!”, exclamă el.

N-a existat posesie, ci doar impulsul acela masculin de-a distruge, iar ea simţind lucrul acesta s-a prelins din braţele mele asemeni untului topit pe vârful cuţitului ce încearcă flacăra. Arde!.

M-a lăsat să juisez, ca mai apoi să tragă bariera. Încă mai simţeam elasticul cum îmi strangula degetul. „Probabil că este vreo sportivă!” gândii eu în beţia mea.

„Miroase bine peştele!” şi Gianni apăru în faţa noastră cu o hârtie maronie din care tonuri de albastru răzbăteau puternic.

„Era în cămară...!”

Bucătăria. Un spaţiu lung, agăţat de-o ferestruică, ce probabil comunica cu vreun horn. Spaţiu în care două treimi din volumul respirabil se afla deasupra ta, de acolo de unde răzbătea lumina unui bec atârnat. Într-o parte laterală se strecură din nou Gianni; lăsase peştele împachetat pe masă.

Ea mă trase de mână spre sufragerie; o cameră enormă, în care mobila părea asemenea munţilor într-un peisaj selenar, mai veche decât autorii peisajului. Un rînd de dulapuri despărţea livingul de ceea ce se dorea a fi un dormitor.

O canapea aflată în mijloc deveni pe loc iatacul nostru, cuibuşorul nebuniilor sexuale şi al strigătelor orgasmatice. Pe jumătate dezbrăcaţi ne târam în jurul canapelei, până apăru prietenul; care mirat îşi dădu repede pantalonii jos, se împiedecă şi căzu în genunchi şi de acolo între picioarele ei. Eu m-am retras repede într-un frig îngrozitor în ceea ce se numea baie. Acolo m-am desmeticit puţin, în oglindă se vedea o persoană care dorea să stea de vorbă cu mine. Semăna cu mine, doar că nu înţelegeam nimic. M-am spălat.

Am ieşit după un timp care mie mi s-a părut lung. În faţa mea pe canapea, cei doi se uitau la televizor şi râdeau tot timpul ca nişte drogaţi, dar erau numai beţi. Între ei apăru o sticlă de vodkă, care devenise repede goală ca şi ei. Eu mă mulţumisem cu utima înghiţitură. Între timp Gianni adormise şi l-am cărat cu greu în dormitor. M-aş fi întins şi eu, dar ea m-a luat de mână şi m-a priponit pe canapea. Apoi m-a ridicat şi m-a pus să o mut, pe ea „canapeaua!”, de fapt numai să o întoarcem cu faţa la dulap. A stins televizorul şi a dispărut în acel dormitor de după colţul dulapului, lăsându-mă sprijinit de speteaza canapelei.

Habar n-am cât timp a trecut, sigur moţăiam, sigur uitasem unde mă aflu şi mai mult ca sigur că nu ştiam nici cât este ceasul, de parcă asta avea atunci vreo importanţă.

Uşile dulapului din faţa mea, acel dulap imens vişiniu, începură să se deschidă. Scărţâitul lor îmi schimbară starea din vis; nu mai eram vânător, ci vânat, căci probabil coşmarul acesta mă trezi.

Uşile dulapului se izbiră de umbra lor şi eu deja trezit nu mai eram deloc mirat; doar inconştient. Ceva în negura absolută din faţa mea se mişca şi asemeni creaţiei, de acolo izvora ceva; o mireasă!

Contrastul a determinat totul, probabil că era o regie, o prelucrare pe care actorul în urma unui control o săvârşeşte în dinamică; acea mişcare care paralizează publicul. Ea, căci altcineva nu mai era acolo, apăru din dulap, îmbrăcată în mireasă. Pe loc, în acea secundă am înţeles totul, am dezvăluit misterul, ca şi cum romanul poliţist avea final, că din dormitor, dulapul avea uşi prin care ajungeai la alte uşi şi acestea se deschideau în faţa mea, în living.

Orice utopie cedează în faţa realităţi, orice film oricum se termină şi orice imaginaţie încetează în momentul în care este povestită: mireasa aşa cum ştiţi traversează ceea ce numim acum pur, neatins, virginitate... într-o singură noapte spre: întinat, cunoscut, fecund. În momentul în care mireasa s-a urcat în poala mea, ea nu s-a numit nicicum. Ea nu reprezenta ceea ce am descris mai sus, ea era o călugăriţă; nu ordinul, ci insecta. O insectă ce îmi devora plenitudinea şi nu cred că există o categorie în care să te poţi introduce pentru a te lăuda cu vălul unei mirese peste genunchii tăi.

Încadrarea personajului - diluarea autorului

“Nu pretind deloc ca opera să fie interpretată în mod naiv prin intermediul biografiei autorului şi arta sa să fie legată cu aventurile vieţii lui – mă refer la principiul cuprins în aforismul: <stilul este omul>, adică stilul lui Chopin este organizarea sufletului lui Chopin, iar stilul lui Rabelais înseamnă rezolvarea personalităţii lui Rabelais. Mă interesează prea puţin relaţiile amoroase dintre Chopin şi Geoge Sand, dar dincolo de muzica lui Chopin îl caut pe Chopin el însuşi, vreau să-l înţeleg pe creator prin intermediul operei sale. Înapoia poveştii pe care mi-o spune Poe, trebuie să-l găsesc pe cel care povesteşte drept – înţelegeţi asta! – unica realitate, unicul lucru concret. Aşadar, din operă trebuie să pot trage concluzii despre creator; iar personalitatea creatorului îmi va face opera mai accesibilă legând-o în mod inseparabil de cineva... de existenţa concretă a cuiva.”

Witold Gombrovicz

Jurnal.Teatru

Ed.Univers, Bucureşti, 1988 

pag.109 sus

Prin cele de mai sus amplific gândul meu prin care cred că personajele unei scrieri nu trebuie prinse într-o categorie. Mai mult de atât, reuşim prin asta să descalificăm micul aport pe care îl poate aduce un scriitor, poet, artist în general, la zestrea culturală a umanităţii. Nu-mi pomeniţi de epigoni, plagiatori şi alţi copişti.

Citesc: "personajul lui X este kafkian". X şi-ar tăia venele la auzul acestor afirmaţii, poate că X este mistic şi felul în care a văzut crima se datorează divinităţii, nu societăţii, nu unui sistem justiţiar abrupt. Mă întorc spre trecut şi scriu: "personajul lui X este homeric", este bine sau rău?

Dacă prin asta dezvolt o idee cu care l-aş completa pe autor este bine, dacă îl îngustez este rău!

Un autor contemporan foarte greu ar reuşi să treacă printre precursori fără să-i atingă, seamănă cu o bilă de bowling ce ar trebui să se strecoare prin popice, fără să le atingă, totuşi să puncteze. Citindu-l, vom vedea că începe ca Gogol, se îndoapă din Dostoievski, inventează ca Vonnegut, se revoltă ca Orwell, există ca Sartre şi alte subtile comparaţii pot fi elaborate în timp.

Dacă autorul nu mai există este mai grav, el nici măcar nu se poate apăra în faţa unor asemenea comparaţii. Ar fi mai util dacă am scrie că: "autorul X continuă linia lui K, personajul lui X aduce mult cu personajul lui K, totuşi deosebirile sunt acestea...".

Năvălim prin categorie în intimitatea autorului, distrugem orice fel al acestuia de a fi original, iar dacă nu este, atunci să-l lăsăm în pace, nu merită nici măcar includerea în vreo categorie.

Dacă ne-am aplecat asupra unei cărţi, atunci hai să vedem acolo unde vrea autorul şi nu acolo unde vrem noi, corect; este mai simplu cum vrem noi.

"Pot suporta gândul că, peste puţin timp, trupul îmi va fi mâncat de viermi; dar ideea că nişte profesori de filosofie ar putea să-mi ciugulească filozofia mă face să mă cutremur."

Arthur Schopenhauer
din Alain de Botton, Consolările filozofiei, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2007, pag.179

Avem Tiuk de toamnă

doar click mai sus!

Un nou Ulise - antierou

motto

Cântul IX
124
Dar lotofagii nu voiră moartea
Tovarăşilor mei, ci-i îmbiară
Din hrana lor, din lotus, ca s-o guste.
Dar care cum mânca din road-aceea
Ca mierea de gustoasă, n-avea poftă
Napoi să vie, să ne dea de veste.
Deci soţii mei voiau să steie-acolo
Cu lotofagii spre-a mânca din lotus
Şi a uita de-ntorsul lor în ţară. 1.)

Prezent.

Saltînkovskaia-Kucino

Rămăşiţele de kubanskaia încă mai fumegau foarte aproape de gîtlej şi de aceea, cînd mi s-a spus din ceruri: “De ce ai băut tot, Venea? E prea mult...” – eu, sufocîndu-mă, de-abia am izbutit să răspund:

- Pe tot pământul...”

Viitor

În viitor cineva se va apleca asupra drumului tău Venea, de fiecare dată va fi altcineva, vor fi de fapt toţi tovarăşii tăi, rând pe rând, pe care tu îi iei în călătoria ta de la Moscova la Petuşki; tovarăşii tăi, cititorii tăi.

Unul dintre ei te-a văzut Ulise, coborând spre un trecut mitic, apropiat de cel istoric. Dar opus, sedus nemuritor de Circe, pierdut pentru totdeauna în braţele nimfei Calypso, măncând vesel floarea de lotus, înotând minunat alături de sirene, neîndrăznind să intre în infern şi tot aşa rătăcind permanent într-o inconştiinţă colectivă. Totuşi harţa ta cu îngerii, răzbunarea lor în felul în care numai ei –îngerii o ştiu; mai sus de ei Domnul, altă ceartă, altă pedeapsă, mi l-au adus pe Ulise în faţa mea.

« Tremurînd tot, mi-am spus: “Talita kumi”, adică ridică-te şi pregăteşte-te de moarte. Simt că asta nu mai e “Talita kumi”, că asta-i “Lama sabachtani”, cum a spus Mîntuitorul... Adică: “De ce , Doamne , M-ai părăsit?” Totuşi, de ce, Doamne, m-ai părăsit?

Domnul tăcea.

“ Îngeri cereşti, ăştia urcă scara ! Ce să fac? Ce să fac acum, ca să nu mor? Îngerilor!...

Şi îngerii au izbucnit în râs. » 2.)

Finalitate tragică, destin implacabil, viaţa omului pe pământ, joaca zeilor din ceruri. Şi Venea, eroul lui Erofeev, induce „de ce”–ul, reflexie contemporană, în urma căreia, două mii de ani de religie creştină nu au reuşit să-i de-a un răspuns pe măsură.

Eroul lui Homer a ştiut răspunsul, privind în sus căuta ajutor de la Atena, sub el Poseidon îşi pregătea o nouă furtună cu care să-l înghită; atitudine canibală, fiii lui Cronos repetau mişcarea. 3.)

Rămâne mai târziu ştiinţa „de ce”-lui, în care prin răspuns zeii coboară pe pământ.

«Minerva cea cu ochi albaştri-i zise:

„Tot chibzuit, acelaşi eşti, Ulise.

Deci nu pot să te las, sărac de tine,

Om bun de gură, priceput, cuminte.

Oricare altul, după pribegie

Venind în ţară, ar fi cătat să-ţi vadă

La casa lui copiii şi nevasta,

Dar tu nimic nu vrei să ştii de asta,

Pîn` nu-ţi vei încerca întîi soţia... » 4.)

Kucino-Jeleznodorojnaia

„Totuşi, mai întâi trebuie să mă duc la ea. Mai întâi – la ea! S-o văd pe peron, cu cosiţa de la poponeaţă pînă la ceafă, să mă îmbujorez de emoţie, să iau foc, să mă îmbăt criţă şi să pasc, să pasc printre crini – exact atât cât să mă vlăguiesc de moarte!” 5.)

Unde-i Ulise acum? acest anti-Ulise, această oglindire a lui Ulise; cu acest mesaj uman, curajos, descumpănitor pentru mulţi, pentru acei bănuitori, bărbaţi marcaţi de întrebări, fără „de ce”-uri, dar plini de „dacă?”.

Dispoziţia lui Erofeev, precumpănitoare femeii, dezvăluie mersul slavului în lume, al poporului slav; grecii, în cealaltă parte a lumii ortodoxe, au alt mers. „Totuşi”, dorinţa, forma înaltă de creaţie, revine fiecăruia, poate prin simplu motiv că suntem oameni. Şi credeţi-mă, l-am citit pe Erofeev fără a bea un păhărel şi chiar aş fi vrut.:)

Ulise, personaj multiplu, regăsit de James Joyce, ca răspuns al noii literaturi la întrebările ridicate de acei oameni care nu se regăseau în societate, în educaţia vremii, în timpurile acelea.

„Şi totuşi, şi aici, cine ar intenţiona să ducă paralela la limita extremă şi ar vrea să identifice în fiecare eveniment o corespondenţă subtilă şi verificabilă, ar fi dezamăgit: pentru că încă o dată, Joyce demonstrează că foloseşte date culturale numai şi în primul rând pentru a face muzică de idei: el se joacă cu aluziile, dar nu face filosofie.” 6.)

...Ori cartea lui Erofeev musteşte de aluzii, peste toate, adânc împlântate în memoria colectivă a umanităţii; a citi acestă călătorie nu este un lucru uşor, este o imago mundi a acestui transcedental, care este Venea. Ulise sovietic înarmat cu o cultură superbă şi cu care demitizează totul, ia la palme (cică sub aburii beţiei) o civilizaţie fotografiată la ceasul existenţei sale, că este socialistă sau capitalistă, umană sau conceptuală, singulară sau multiplă.

Emil Iordache, traducătorul dostoevskian al lui Erofeev scrie Călătorie spre rai, epilogul cărţii de unde citez:

« Într-adevăr, la Erofeev, totul „poate să fie citat, dar poate şi să nu fie”. Avalanşa intertextuală pe care autorul o lansează asupra cititorului nu este nicidecum epatarea unui ins care vrea să pară erudit nevoie-mare. În autoprezentarea pe care şi-o face la Sorbona, Venicika spune: „Mie, ca fenomen, mi-e specific logosul care se dezvoltă spontan”. » 7.)

...Ori (repetându-mă) cartea lui Erofeev este ghidul prin care Rusia, aşa citită, te va iubi, dar nu va crede-n lacrimi.

...Ori prin cele subliniate de Emil Iordache îl găsim pe Ulise al lui Homer, dar şi pe cel al lui Joyce.

„Fără să ne dăm seama, Joyce ne oferă o imagine cu totul nouă a omului şi a lumii, ba chiar a acelei unităţi care este raportul dintre om şi lume. În această imagine, numai aici, dispare însăşi dualitatea în care s-a zbătut viziunea clasică de spre lume, pe care apostatul Stephen o intuise cu spaimă şi de care încercase să se elibereze prin acea fictivă şi cerebrală reafirmare a unităţii care este viziunea vrăjită a lumii în clipa de excepţie a epifaniei – clipă în care, de altfel, nu era reconstruită unitatea-lume, ci era volatilizată lumea reală printr-un act arbitrar a unei imaginaţii ambiguu angelice. Aici, acum, dispare distincţia abstractă dintre interioritate şi exterioritate, spirit şi materie, bine şi rău, idee şi natură.” 8.)

Unde este epifania la Erofeev? este la „La lucrările de montare a cablurilor în Şeremetievo, toamna anului 1969”, ultimele rânduri aldine cu care se încheie poemul.

Unde este divinul? Divinul este litera „u”, coincidenţă sau gâtlej sonor?

« „Tu.. Ştii ceva, băiete? Să nu mori... Gândeşte-te şi singur (desenezi de-acum literele, deci poţi să gândeşti şi singur): e o mare prostie să mori ştiind numai litera „u” şi neştiind... Măcar îţi dai seama că-i o mare prostie?... » 9.)

Mai departe, tragicul literei, nu al cuvântului; cuvântul a făcut lumea, noi murim cu

«N-am ştiut că există asemenea chin pe lume şi m-am chircit de durere; groasă, roşie litera „u” mi s-a lăbărţat în ochi şi a început să tremure. Şi de atunci nu mi-am mai recăpătat cunoştinţa şi niciodată n-am să mi-o recapăt. » 10.)

Cine sunt martorii?

„...toţi patru, urcau desculţi şi îşi duceau încălţările în mâini – de ce oare?”

„...de pe ultima treaptă s-au năpustit să mă sugrume, cu cinci sau şase mâini odată...” 11.)

Martorii epifaniei: oameni anonimi, seduşi de sărăcie şi răutate, darul lor? moartea.

Înainte de astea, Venea a călătorit, a trecut prin marile capitale ale lumii, a pomenit de alţi eroi, le-a răstălmăcit virtuţiile, fără orgoliu a privit în urma acestora, fiind ei scriitori, compozitori, oameni de cultură. A mai pus o cărămidă la mitul acestora, totul sub această scuză a alcoolui, asta pentru ca să nu plece nimeni supărat. N-a plecat, a plecat el, Venicka, a plecat mai departe, pe celălalt tărâm să le povestească şi celorlalţi.

Călătoria face parte din om, din bărbat, dacă acesta nu şi-o poate identifica într-un Ulise personal, reinventează totul, schimbă personajele, acutizează situaţia personală. Mai de vreme sau mai târziu, va cunoaşte călătoria sub alte forme. Venedikt Erofeev a scris una dintre ele, cultă, plină de neprevăzut, acaparatoare prin umor şi deosebită prin tragism. A citi în acest poem pe Ulise nu este greu, este greu să urmăreşti toate trimiterile autorului, comparaţiile, salturile temporale. Să fiu sincer, din lista de pomeniţi (şi asta pot spune că mi-a plăcut cel mai mult: pomenirea celorlalţi dinaintea ta) n-am citit jumătate: am timp.

«Iar acolo, dincolo de Petuşki, unde se contopesc cerul şi pământul şi unde lupoaica urlă la stele - acolo e cu totul altceva, dar acelaşi lucru: acolo, într-un palat fumegos şi păduchios, necunoscut bălăioarei, se răsfaţă pruncul meu, cel mai dolofan şi mai sfios dintre toţi pruncii. El ştie litera "u"..." » 12.)

note:

1) Homer, Odisea, Ed. Univers, 1979, pag.210
2) Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, Ed. Cartier 2004, pag. 149
3) Cronos, tatăl zeilor olimpieni, printr-o premoniţie, gând oracular; îşi înghite copiii pentru a nu fi decăzut de aceştia din marele drept de cârmuitor al lumii, ceea ce s-a-ntâmplat în viitorul lui.
4) Homer, Odisea, Ed. Univers, 1979, Cântul XIII, 454, pag.320
5) Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, Ed. Cartier 2004, pag. 43
6) Umberto Eco, Poeticile lui Joyce, Ed. Paralela 45, 2007, pag.113
7) Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, Ed. Cartier 2004, pag. 158
8) Umberto Eco, Poeticile lui Joyce, Ed. Paralela 45, 2007, pag.127
9) Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, Ed. Cartier 2004, pag. 41
10) Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, Ed. Cartier 2004, pag. 150
11) Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, Ed. Cartier 2004, pag. 149-150
12) Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, Ed. Cartier 2004, pag. 35

Bong - o critică târzie şi personală

Când m-am urcat în taxi, am apucat cartea şi indiferent de traseul ales n-am priceput nimic din ceea ce am citit. De aceea am ales trenul. Da, calea ferată, cu bocancii în picioare, în ultimul vagon, privind şinele crăcănate prin uşi întredeschise.

N-am reflectat nimic la efecte secundare, acesta fiind primul capitol. Oricum eram în tren şi doresc să amintesc asta (despre călătoria cu trenul), doresc să-l pomenesc pe Venedikt Erofeev, acum la treabă.

Cartea, o culegere de boabe de struguri ce vin în contact cu omul; 109 de boabe, apoi "turn off". Atunci când vinul este gata nimeni nu-şi mai aminteşte de cele 109 de capitole, dar toţi de fapt le trăiesc, vinu-i bun!

Bong reprezintă o culegere de impresii, un turism într-o construcţie cu multe etaje, o etalare de idei despre oameni. Aici găsim poveşti despre oamenii foarte apropiaţi şi foarte îndepărtaţi, în mijlocul lor; neant uman, de nepovestit. Scriitorul ştie asta şi se fereşte să generalizeze, totul este particular şi personal. Bong citit nu trebuie să jignească pe nimeni, în schimb dă un şut în cur acestei societăţi contemporane, fiţi fără grijă, n-o doare şi prin asta nici nu bagă de seamă.

Urcăm, în Bong se urcă, scriu indus de treptele pe care mai târziu autorul le va urca. Dar Bong este ca un labirint, în care la fiecare nivel ne întâlnim cu cei apropiaţi autorului; părinţi, fraţi, prieteni –labirint în care primejdia subzistă doar în rătăcire, nu în întâlnirile cu monştrii. Sus, la ultimul nivel, în aerul liber al umanităţii, nivel descoperit, sub cerul liber-închis, Alexandru vede America într-o parte, Rusia în cealaltă parte, vede departe în tragedii umane cauzate de oameni puternici, conducători de state puternici, oameni care strivesc vise. Ca o amintire; „Uniunea Sovietică nu mai există, dar există milioane de cetăţeni sovietici”. 1.) O clipă apoi, coborâm din nou, pe trepte o voce din spate spune:

„Nu vreau să ajung ca părinţii mei, ca bunicii. Asta chiar nu o spun cu răutate. Cu răutate spun asta: nu vreau să ajung ca România, nu vrea să fiu nici cowboy, ca domnul Bush. Nu vreau să mor într-o ţară în care preşedintele e Iliescu sau şi mai rău Năstase. He, şi Vadim are şanse. Cine pute ăla câştigă. Şi Adi avortonul minune ar câştiga, mai ales cu Adi premieru’. În fond, care-i diferenţa? Dacă Năstase stă pe scaun, nu-i nici o diferenţă!” 2.)

Revoltă umană, în care mulţi au sperat, în ceea ce atunci viitor, azi prezent, nu s-a schimbat nimic. „... nu-i nici o diferenţă!.”

Dorinţă normală de evadare, în care doreşti şi speri; chiar fiind scriitor, chiar fiind observator. Fiind uman prin asta să fii altfel.

„Nu cred aşa cum cred ei. Nu trăiesc aşa cum trăiesc ei. Nu iubesc aşa cum iubesc ei. Voi muri aşa cum mor ei” scria Marquerite Yourcenar în felul ei, mod de exprimare compatibil cu toată reflexia lui Alexandru Vakulovski din Bong.

În Bong de fapt nu te rătăceşti, paginile citite îţi arată drumul autorului, acesta ca o călăuză te urcă şi te coboară, adevărat că obositor la un moment dat; dragilor nici la un picnic de la marginea drumului nu te odihneşti, cel puţin focul trebuie întreţinut.

Bong nu este o rătăcire, este deranjant de lucid, şi dacă pe unii îi mai sperie expresiile de natură pornografică, asta este pentru faptul că la pescuit, dacă au fost vreodată, n-au înjurat peştişorul de aur, ci l-au implorat să vină în cârlig, întru îndeplinirea dorinţelor proprii şi dacă n-au fost la pescuit, n-au visat destul de erotic ca să se prăvălească peste partenerul de viaţă, uimindu-l pe acesta cu pasiunea izvorâtă din vis, este adevărat. De aceea scriu că Bong este un mozaic pasional, supraetajat, în care scările sunt locuri de odihnă, lipit de balustradă te întrebi ce vezi mai jos? „Ce însemnă linişte? Ce însemnă pace? Nu poţi răspunde pentru că nu ştii. Vorbeşti de dragoste când e vorba de sex.” 3.), apoi de te uiţi în sus: „Mă ridic deasupra blocului. Oamenii sînt tot mai mici şi mai nesemnificativi. Cutiuţe metalice se plimbă pe şosea. Uneori trece şi cîte-una mai mare. Nimeni nu priveşte în sus, nimeni nu mă vede.” 4.)

Nu citiţi Bong în ordinea numerelor înscrise de pe tricou, aleator este mai bine, eu aşa am citit şi dacă am pierdut vreun capitol, nu-mi pasă, am făcut tot drumul de jos până sus de tot, şi înapoi. Am obosit, am suflat, am înjurat, şi-am pizdit-o de fiecare dată când am râs, ştiu că poate nu trebuia, tragicul din Bong ţi-o cam trage, şi tot am râs aşa futut de ceea ce-am citit.

Într-o zi de toamnă, amnezic şi uitat de lume o voi citi de la 1 la 109, sigur nu-mi voi amintit nimic, distrus de vârstă voi citi cartea, un protest singular, nebăgat în seamă de nimeni:

„OK. Gata. Mă piş pe ea de fericire.”

Citatele din Bong de Alexandru Vakulovski, Ed. Polirom 2007

1) 49. Administraţie orală, pag. 173;

2) 36. Nobodies, pag.126-127;

3) 57. Puti-n Kremlin, pag. 198;

4) 87. Internare, pag.301-302;

5) 15. De câţi oameni e nevoie pentru a fi fericit, pag.57.