"Aveam ochii deschişi şi-n lumina veiozei am observat imediat în faţa mea un om. Stătea lângă pat şi, aplecându-se, mă privi atent, direct în faţă. În lumina slabă părea mai închis la culoare, aproape negru - o siluetă strâmbă, halucinantă, fără faţă, unduitoare, fără configuraţie clară, cu o sclipire la fel de şovăielnică şi neclară pe pieptul şi umărul ei.
Ştiind sigur cum se vor termina toate astea, am întins mâna şi l-am străbătut ca prin văzduh. Silueta începu să se unduiească puternic, prinse a se topi şi dispăru fără urmă. M-am întins pe spate şi am închis ochii. Ştiaţi că un bei algerian are sub nas un cucui? Chiar sub nas... Eram ud leoarcă şi mă înăbuşeam. Aproape mă sufocam."
Arkadi&Boris Strugaţki, Piciul,
Ed. Paralela 45, 2006, pag.59
Lumea a început să se împace cu monştrii de cel puţin o sută de ani. Biserica tace acum în privinţa asta. Filmele de groază devin din ce în ce mai apatice, ele se tot reinventează, în final ajunge să-şi fie dragă drujba şi chiar îţi vei cumpăra una de jucărie.
Însă impactul cel mai puternic al monştrilor prieteni este la copii, la pici. Ei, copiii noştri, riscă să devină nişte neînţeleşi pentru noi ataşându-se de valori pe care noi la rândul nostru poate că nu le cunoaştem originea. Copiii devin astfel mai puternici, nişte pici de-ai lui Strugaţki.
Priviţi pictura lui Redon, vă aminteşte de ceva?
Pictura de Odilon Redon de la
http://www.artchive.com/artchive/R/redon/cyclops.jpg.html
P.S. Despre Ciclopii din Odiseea mai târziu :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu