157 de trepte spre iad...

Am dorit mult mai devreme să scriu ceva despre acestă carte, să scriu ceea ce am priceput, ceea ce m-a exaltat şi ceea ce m-a uimit.
Unul dintre cele mai bune eseuri despre o carte este cel al lui Jung, despre Ulise al lui Joyce. Eu nu am pregătirea lui Jung, ceva mi-a reţinut atenţia şi nu asupra criticii despre Joyce, ci despre Picasso.

„Abia te încumeţi să te referi la varietatea năucitoare a lui Picasso; de aceea, prefer în primul rând să spun ce am găsit în materialele mele. Nekya nu este o cădere titanică fără rost, pur distructivă, ci o „katabasis eis antron” cu tâlc, o descindere în peştera iniţierii şi a cunoaşterii tainice. Călătoria prin istoria psihică a omenirii are scopul de a restabili omul ca totalitate, evocând amintirea sângelui.” 1.)

La Roşia Montană începutul a însemnat o bătaie, apoi un viol sau invers, ce mai contează cine erau sclavii; dacă romanii i-au supus pe daci sau dacă dacii au avut sclavi cu care au început căutarea aurului. Cine umbla prin munte nu avea o viaţă uşoară, oricât de tânăr ar fi fost şi eu aşa am văzut-o pe Roşia Montană; o copilă.

M-am întrebat de ce Alexandru Vakulovski foloseşte persoana I în numele unei copile. Am continuat lectura cu greu, căci violenţa domestică nu face parte din căutările mele, la televizor nu mă mai uit tocmai din cauza asta. Dar nu este o premieră, literatura lui Dickens m-a surprins prima dată şi faptul că totul se petrecea la „1800 toamna” îmi anula prejudecăţile. Acum am prins mâţa de coadă, nu-i aşa cum visam, trăim vremuri violente şi chiar dacă vrem să nu le vedem, vine unul ca Vakulovski şi ne-o arată, pe ea, pisica. Nu dau acum nici un citat, citiţi cartea.

Eu am citit cartea şi n-am mai deschis-o după aceea, era clar pentru mine că nu înţelegeam amestecul de fantastic, cu istorie, cu prezent, adică sex, pastile, vis – şi tot vaietul acela de la dezgroparea morţilor şi până la super arheologia franceză.

M-am cărat la Roşia Montană, patru ore cu maşina, cu aparatul de fotografiat şi cu cartea. Am luat cartea ca un ghid şi-am deschis-o acolo unde eu am crezut că autorul a vrut să încifreze ceva, sau, pentru cei slabi de înger să descifreze ceva.

„Azi am desenat în mină. După ce am alergat şi-am cântat, dar numai în capul meu, fără să deschid gura, la un moment dat am simţit nevoia să mă aşez jos şi să desenez. M-am pus în genunchi şi-am desenat pe jos cu degetele. Degetele zgâriau singure. [...]
Lângă mine stătea chiar copilul pe care l-am desenat. Foarte slab şi cu piele aurie. Îmi zâmbea, dar zâmbetul lui era foarte întins.” 2.)

Urmează un dialog în care se de fapt se formează „fiinţa”, adică o formă superioară de conştiinţă colectivă a localităţii. Şi atunci în curtea muzeului mi-am spus: fata lui Vakulovski din cartea lui este chiar Roşia Montană, dacă au mai spus-o alţii şi eu mă repet este bine, dacă greşesc este iarăşi bine, şi din bine în bine toată lumea devine fericită. Slab dicton, uzat prin repetiţie, Roşiei Montana nu-i este bine, pentru că nu este Hannah Montana, aici nu-i America şi vreau să mai ştiţi ceva: şi acolo lucrurile astea s-au repetat, şi în Australia chiar.

Fata Roşia Montana scrisă de Alexandru Vakulovski este cea care caută un bine comun şi chiar dacă îi vine în ajutor istoria răsculaţilor Horea, Cloşca şi Crişan, apoi Avram Iancu, chiar şi ineluctabilul spirit al Iuliei Haşdeu, nu reuşeşte decât meteoric: o lumină ce nu ajunge la toată lumea şi care pleacă prea repede.
Roşia Montană cade. Zborul ei nu este în înalt, ci în abis este nekya pomenită mai sus.
Cartea nu trage nici-o concluzie, dacă autorul este nedumerit şi eu sunt la fel. Sunt nedumerit pentru că am fost acolo în adânc, în cădere.

Oamenii cer de lucru, statul nu se implică, educaţia proastă este nu numai jos, ci şi sus. Mentalitatea ar trebui schimbată simultan. Nu jucătorii sunt de vină când jocul îşi schimbă regulile, dar nici regulile, un soi de adaptare ar trebui să vină de la ei. Nu vine! atunci groapa, groapa aia plină cu steril, cu compuşi cian, aia va fi devenirea. Multe generaţii după aceea se vor căi.
Sfârşitul cărţii este bun, pentru că autorul în final nu mai vrea nici o implicare, destul a făcut pe parcursul ei, cartea are partea ei politică, dreptul fiecăruia, zoon politikon.

Dacă scoatem din roman scenele pornografice, atunci se va naşte o stare de minciună, dacă scoatem violenţa atunci inventăm o Arcadia, un rai. Toate sunt pentru că trebuie, cine nu vrea să citească despre pervertirea omului, fie el chiar preot, primar sau student să comute pe canalul de ştiri.


citatele din
1) C.G. Jung, Despre fenomenul spiritului în artă şi ştiinţă, ed.Trei, 2007, pag.144 sus

2) Alexandru Vakulovski, 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană, ed. Cartier, 2010, pag. 23

Ulise al lui Homer

Eroii sunt singuri, individualitatea lor le caracterizează lupta, nimeni nu-i poate asigna altor imagini, decât celor proprii, dacă se face asta atunci ei s-au luptat degeaba.
În stilul comparativ dă bine, iei un mort şi-l pui peste altul: doi morţi. Cam aşa se-ntâmplă cu eroii comparaţi, îi pui unii peste alţii, ca pe nişte morţi.  Ascund în mine o supărare lăuntrică, elev fiind, neştiutor, eram întrebat de cei mari: "Cine a fost mai tare, Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare?". Zâmbetul mulţumitor al profesorul îmi afecta personalitatea, nu era profesor de istorie, nu asta contează, ci forţa cu care ştia să-mi combată dorinţa de cunoaştere. Mai târziu am fost obraznic când pomeneam de Ulise; cine dracu-l citea pe Homer în anii 80. Iar mult mai târziu când am citat din Byron, devenisem mai rău.

Cum îl ştim pe Ulise din Odiseea?
Aşa cum îl citim. La vârsta tinereţii îl vedeam tânăr, plin de el, viteaz, căci încă de la începutul Războiului Troian, Ulise a fost primul care a sărit pe ţărmul Troadei, căci nimeni nu dorea asta. Prorocirea spusă încă de la plecarea de acasă, îi înfricoşa pe ahei, căci cel care va pune primul piciorul pe ţărm, va muri. Ulise a aruncat scutul şi a sărit pe el, a rezolvat prima problemă.
Mai târziu l-am citit pe Ulise ca fiind liber-cugetător, credea în zei doar pentru a le face pe plac. Nu-l trăgea aţa acasă şi mi se părea că aventura lui era pusă la cale de el însuşi. Atunci l-am văzut pe Ulise un mare mincinos; îi minţise pe troieni cu calul de lemn, pe zei, pe toţi cei care i se împotriveau.
Acum îl văd pe Ulise aproape de casă, de Ithaca lui cea dragă.

Ulise nu este Hercules, nu este Orfeu, nu este nimeni, ci doar Ulise.
Ulise a fost odată Nimeni - Udeis, dar cu un scop, cu o altă minciună.
Mâine îl voi vedea altfel pe Ulise şi tot aşa, dar numai pe el.

Fiinţa şi neantul

"Sunt pe terasa unei cafenele; îi observ pe ceilalţi consumatori şi mă ştiu observat. Rămânem aici în cazul celui mai banal conflict cu celălalt (fiinţa-obiect a celuilat pentru mine, fiinţa-mea-obiect pentru celălalt). Dar iată că, dintr-o dată se produce un oarecare incident de stradă: o coliziune uşoară, de exemplu, între o bicicletă şi un taxi. Imediat, chiar din clipa în care eu devin spectator al incidentului, mă simt în mod nonthetic angajat într-un noi. Rivalităţile, uşoarele conflicte anterioare au dispărut, iar conştiinţele care furnizează materia lui noi sunt tocmai cele ale tuturor consumatorilor: noi privim evenimentul, noi luăm partea unuia sau a celuilalt."

Jean Paul Sartre, Fiinţa şi neantul, în partea numită: "Fiinţa pentru celălalt", Ed. Paralela 45, pag. 563 sus

autobiografie de bună voie - de Mihail Vakulovski

aş putea să spun că secolul care vine

va fi secolul meu

va fi cu siguranţă secolul meu

se înţelege că va fi al meu

secolul XX a trecut

aproape a trecut

şi-am trecut şi eu cu el

pe lîngă magazinul de

jucării abjecte de lîngă Piaţa Unirii

am mers cot la cot pe drumuri cu nume şi fără

russkii student v Buhareste m-a întrebat

cum se numeşte fratele tău

am dormit în paturi puhave şi interminabile

am dormit în strada Coca de lîngă Lacul Comsomolist

am iubit femei nemuritoare

colege de clasă colege de facultate cămin

studente şi femei întîmplătoare muncitoa

re mame eroine şi verişoare

am citit şi Arta iubirii Biblia pentru copii

am făcut şi noi pe Budila-Express şi desigur

şi desigur am jucat fotbal scrablle şi durac

ne-am jucat de-a bîza şi de-a tata şi de-a mama

am ascultat muzică. rock şi jazz şi Jean-Michel Jarre şi Ada Milea şi Vîsotski

şi Paraziţii şi Baştovoi şi Andrei Gheorghe şi Fraţii Trâmbiţaş

şi-am băut gin şi kinlley cu Doru

(ar rima cu Dejan. numai Doru ştie de ce.

de ce nu cu Dejan. de ce nu cu Dejan Moriarty?)

şi vin cu Sergiu Ţurcan căruia

i-am scris cu Sandu o carte într-un singur ex

emplar şi i-am dăruit-o pe 6 septembrie şi i-am

citit caiete întregi pînă în zori

şi-am mers pe Dealul Melcilor şi credeam că pe Tîmpa

şi-am cărat pietricele în Cluj (el) şi Bucureşti (eu)

de pe munţii Carpaţi şi Alpi şi Caucaz

şi-am mîncat bezele şi banane şi şaşlîc şi tarancă şi kebab

şi chili cartofi copţi pe jăratec şi peşte prăjit noaptea pe focul veşnic

şi îngheţată făcută de tata

căruia i-am înregistrat înjurăturile kilometrice

pline de repetitio est materitsea studiofolclorum

dar ce intonaţie doamne ce intonaţie cîtă poftă de viaţă

şi-am sărit în lacul Titan şi-am ieşit plin de nămol

şi-n lacul Baical unde-am băut ce-a rămas din şampania aia

pe care-ai vărsat-o cu degetul mic de la picior

şi-n Tisa plină de pietre ascuţite care

mi-a suflat mingea şi m-a lăsat în chiloţi

uzi şi cu gura căscată

cît Marea Baltică

şi-am făcut sărituri în lături

şi-am făcut karate do shotocan fudocan

şi-am intrat în lupte de stradă

şi-am zburat mutre de gabori

pe şoseaua de lîngă Institutul Agricol

şi-am adormit în iarbă cu adidasul

lui Sergiu Ciobanu sub cap

şi-am tocit fonetică şi lexicologie şi gramatică istorică

şi-am aşteptat momentul

şi-am aşteptat cea mai mişto tipă din lume

şi-am aşteptat eclipsa şi-am aşteptat apocalipsa

şi-am aşteptat trenul am aşteptat

să-ţi citesc ultima poezie (nu ţi-o mai citesc)

am vorbit cu bătrîni imbecili

femei proaste şi bărbaţi curve

şi-am vorbit cu femei frigide

şi-am vorbit cu copii înţelepţi

şi bărbaţi beţi beţivi narcomani borîţi

narcomani simpatici şi alcoolici agresivi

şi-am întîlnit Paştele singur

şi iubita Anul Nou singură

şi-am prins raci în iazul din Slobozia

şi-am hrănit urşii sălbatici din mînă şi

te-am fotografiat cum le dai biscuiţi eugenii napolitane

te-am fotografiat la Cetatea Rîşnov Peleş Pelişor

Biserica Neagră Turnul Negru Turnul cu Ceas Sîmbăta

Bran Cetatea Făgăraş şi mai ales în maşină şi-n munţi

şi-am băut bere în vîrful sabiei

din mîna femeii eliberatoare de pe Volga reka

în care mi-am aruncat maşina de scris şi mănuşile de box

şi-am făcut treaba mare după Lavra Pecerskaia

lui Petru Movilă mumificat şi mi-am cumpărat bîtă

şi-am învăţat să înot la 5 ani şi jumătate şi să citesc şi să înjur

şi să skiez şi mi-am făcut praştie din nucul de la fîntînă

şi-am desfăcut-făcut kalaşnikovul de sute de mii de ori

în tot mai puţine secunde de-ale lui Efrim Antonovici Pri!stu!-piti!

şi-am privit prin lentila lunetei lui Aurel

cel mai bun prieten al celui mai bun killer şi el Aurel (fan Cehov şi Harms)

şi-am rămas fără nici un manuscris şi fără nici

un document şi fără nici un ban şi fără nici o iubită şi-am

trecut graniţa fără buletin de identitate şi am ieşit noaptea afară

şi-am cules de lîngă coşul de gunoi din

grădina şcolii de chimie o tufă de marijuana

din secolul trecut

am fumat-o la 24,00 şi scriu asta

şi mor de rîs

de ce ni s-a întîmplat în secolul care a

care iată că a

__________________________________

Acum că am citit, mai pot citi?

Hai să crăpăm capul artistului să vedem de unde-i vin ideile, de ce-l leagă pe el de ele, -de idei.

Hai să nu mai citim nimic, căci n-are de nimic spus, totul s-a scris de o mie de ori în lumea asta.

De ce vrea România? când totul ameţeşte de la Baikal spre Tisa, de ce le amestecă cele din Est cu cele din Vest, muzicile ce-i vin ce face cu ele?

Şi femeile frumoase de ce vin la el? De unde ştie el asta?

De ce este prieten cu Caucazul, cu fortăreaţa Europei?

Dar nu vă răspund acum, căci încă mai citesc...

Mai citesc o călătorie, un castel şi-o baltă, să-l caut mai bine, nu mă minte?

Dar vine cu Volga şi n-o pot cuprinde.

Ai fost copil şi-ai căutat, pe unde te-ai preumblat?

Fără buletin te-ai perindat!

Citind voi şti mai bine,

Citind în poezia ta din tine.

Să scriu un rând să termin tot,

să nu vă ţin aşa citind în cot,

Îmi place ce-am citit aici şi se cuvine

să am poetul lângă mine
să mai citesc aşa din când în când din tine.

__________________________________
mai sus a fost prima poezie de

mihai vakulovski

din volumul
t a t u a j e

editura Vinea
Bucureşti 2003

Allen Ginsberg

texte copiate din interiorul supracoperţii
stânga

Allen Ginsberg (1926-1997) este unul dintre "patriarhii" Generaţiei Beat şi cel mai elocvent purtăror al acesteia. Primul său volum, Howl şi alte poeme (1956), a fost recunoscut drept vocea tinerilor revoltaţi ai anilor `50. În anii `60, Ginsberg s-a implicat activ în protestele împotriva războiului din Vietnam, publicând mai multe volume, printre care se numără Reality Sandwiches (1963) şi Planet news (1969).

Pentru The Fall of America i s-a decernat National Book Award în 1974. Volumul de faţă este o antologie ce acoperă întreaga perioadă de creaţie a lui Ginsberg şi în care figurează, pe lângă alte poeme celebre precum Howl (1956), America (1956) şi Kaddish (1961), creaţii de dată mai recentă, din volume ca White Shroud (1986) sau Cosmopolitan Greetings (1994).

dreapta

"Aşa zisa Generaţie Beat era formată dintr-o mulţime de oameni de naţionalităţi diferite, care au ajuns la concluzia că societatea în care trăim e de tot rahatul." Amiri Baraka

"Nimeni nu ştie încă dacă noi am fost simpli catalizatori, dacă am inventat ceva nou ori dacă am fost precum spuma de pe creasta unui val imposibil de oprit. S-ar putea să fi fost toate trei la un loc." Allen Ginsberg

texte copiate din partea din spate a supracoperţii

"O  selecţie extraordinară, care demonstrează că Ginsberg nu este doar legendarul scriitor răzvrătit, ci şi un poet liric pe care puţini îl cunoşteau." New York Times

"Acest volum de poeme constituie o veritabilă radiografie a societăţii americane a ultimelor patru decenii." Los Angeles Times

"Mai devreme sau mai târziu, oricine este interesat de istoria poeziei americane va trebui să citească această carte din scoarţă-n scoarţă." Houston Chronicle

"Poezia nu poate fi expresia liniei de partid. Poezia înseamnă să zaci noaptea cu lumina stinsă, să gândeşti ceea ce gândeşti cu adevărat, să dezvălui lumea ta interioară lumii din afară, asta face poetul."
Allen Ginsberg

Editura Polirom 2010

Traducere din limba engleză de Domnica Drumea şi Petru Ilieşu

Întîlnirea

M-am urcat în maşina ei, în faţă, pe acel loc neprielnic, incomod, cu vederea spre dreapta.

Avea pe faţa ei o mulţime de măşti; oare privirea ei mată era datorată măştilor? Oare gândul meu de-a o regăsi pe cea care fusese odată, era împotmolit în densitatea fondului ei de ten? Sau siguranţa afişată, primită de experienţa şi vârsta dublă pe care o avea acum de când n-am mai văzut-o, mă arunca în acea poziţie defensivă: de cercetător bănuitor în faţa eşecului experimentului. Unde era vânătorul din mine, unde îmi erau armele?

O clipă m-am crezut din nou licean, timid, cu caş la gură şi coşuri până la urechi. O clipă mi s-a uscat gura. Neatent la gesturile ei, i-am răspuns la fel de mecanic ca şi sms-urile pe care le arunca de pe mobil sau poate că numai defila pe contacte, afişând acea mască a femeii preocupate de parcursul unei zile ce abia începea.

Afară ploaia nu se oprise, prin ea, lumina zilei păcălea ideea de primăvară. La fel păcălea şi ea, prin gesturi şi ticuri împrumutate din tipologia contemporană ce defineşte metrosexualitatea: strângerea încheieturilor, mărirea brusc a ochilor, forţarea unei taste nevinovate a telefonului mobil.

Mi-a vorbit apoi despre copilul ei, părea că-mi cere sfatul. Nu i l-am dat. I-am spus că toţi copiii sunt la fel şi al meu la fel dealtfel. Nu a înţeles şi a schimbat subiectul. Ea se dorea a fi mamă, ceea ce eu refuzam, ceea ce eu poate plictisit nici nu doream să-mi amintesc. Am continuat să o privesc aşa cum era ea în liceu. Sub câte straturi pe care o educaţie, o societate, o familie, le-a turnat pe fiinţa aceea nevinovată pe care eu o cunoşteam, mai recunoşteam ceva. M-a privit o clipă, atunci când eu i-am pomenit de liceu. Acea scânteiere paleoumană, sălbatică, ce s-a ivit, poate fără vrerea ei m-a făcut optimist. O piatră lovi uşa şi apoi se aşternu tăcerea; trecu o maşină. Din nou ploaia.

Trebuia să o găsesc pe aceea în ea, dacă aveam timp nu mai conta, dacă disperam chiar mai târziu la gândul că puteam izbândi merita tot efortul prin asta. Mi s-a uscat din nou gura.

Poate bănuind ce doresc nu se dovedi deloc curioasă, nu-mi punea nici o întrebare, aştepta doar să peiorez şi prin asta se ascundea mai tare. De fapt ce mă mir, căci trecură atâtea luni de zile până când să ajungem aici. În fapt, acest concurs de împrejurări, după atâtea ratări, nu dovedea nimic: copiii noştrii mergeau la aceaşi şcoală, tot în clasa întâi şi tot la fel de dezorientaţi ca şi noi.

Cercuri de maşini, care zvâcneau la stânga şi care plecau spre dreapta. Şi în tot acest compas al intersecţiei te-am zărit. Nicidecum pe tine căci la vârsta la care eu te cunoşteam erai prea puberă spre a conduce o maşină. Orice record în privinţa asta nu putea fi îndreptat spre tine. Acum urmărindu-te, acoperită de culoarea maşinii tale pot exclama fericit; cât de bine te pricepi!

Desele intersectări la acea oră matinală trezeau în mine amintiri care acum întoarse cu faţa spre mine îmi conturau chipul tău. De ce oare chipul tău este şi chipul ei?

Dacă eu cred că mi-ai făcut un semn, şi tu spui că nu, probabil că ai dreptate; numai eu am văzut acel semn, este drept că provenea de la tine, dar nu-ţi aparţinea. Te-ai întors după ce m-ai văzut în maşină, după ce-ai trecut prin faţa maşinii; în timp ce coboram să deschid portiera din spate pentru a-l elibera pe fiul meu în drumul spre şcoală. Ai coborât treptele, m-ai văzut mirat prin parbrizul plin de praf şi apoi după o sută de metrii te-ai întors. Da, am înţeles că maşina ta era parcată mult mai departe şi că ţi-ai întors capul să vezi ce se-ntâmplă în spatele tău. Sau, ceea ce eu am văzut, era că mă căutai în spatele tău, să vezi dacă te urmăresc, să vezi ce? Eu te urmaream doar cu privirea.

Nici măcar nu-ţi aminteşti, sunt sigur de asta, aşa cum educată acum de-o lume căreia eu nu-i aparţin, nu pot pătrunde, stăpâneşti mai bine ca mine situaţia.

„Mai lasă dracului, telefonul ăla mobil!”

Gândul zbură, toci aerul precum o minge de ping-pong, se izbi de geamurile securizate, umplu habitaclul maşinii de traiectorii bizare şi nici măcar nu te atinse deloc; căzu obosit undeva în spate pe roata de rezervă. Când piatra aceea plecată de sub cauciucul unei maşini ce trecea prin apropiere sună în tabla uşii tale, tu nici n-ai clipit; cum poţi face asta?! Cât de bine te-au educat ei. În ce lume trăieşti, unde lucrezi?!

Te-am întrebat de servici şi te-a mirat răspunsul meu. De unde ştiam? Politic ţi-am spus că am fost în spatele maşinii tale. Da, te-am urmărit. Ce? N-ai ştiut?!

Să fie numai asta de vină, că lucrezi într-o corporaţie; într-un stup, unde lungile coridoare îţi odihnesc de fapt picioarele obosite de atâta şezut, prezenţa lor pe mocheta stufoasă îţi alinează temerile privind îmbătrânirea şi când privirile celor din birouri te petrec, asta îţi accentuează angoasa. Fii liniştită, căci ai rămas la fel de frumoasă şi tot la fel de nepăsătoare. Ce-i al tău rămâne cu tine, cu ea, căci ea este frumoasă şi împiedecată într-o remuşcare a dorinţei. Ea îşi spune probabil; ”Ce dacă devenind mamă, nu pot merge mai departe.”

- Şi copilul tău se trezeşte greu dimineaţa? atât de greu îl trezesc!

- Da, uneori este chiar nervos şi aprig.

- De ce?!

- Pentru că aşa este el, un artist.

Eu am fost un artist, băiatul meu este la fel şi băiatul tău este la fel, dar mai târziu aripile lor ce acum se desfac atât de amplu vor fi transformate în mâini, în braţe muncitoare ce se termină în pumni luptători. Cât de mult vor trebui să lupte, ca după lupta lor să urmeze călătoria? Iar mai târziu, mult mai târziu şi reîntoarcerea.

Ooo! dacă ai fi mai veselă să pot ieşi mai repede din maşină, să fi mai frivolă, mai dornică. De parcă este vina ta, doar eu am vrut să intru, eu am ciocănit la geam.

Oboseam. Prezenţa ei mă obosea. Amintirea ei mă sufoca. Încercam să repar un trecut construind un prezent ce se altera prea repede.

Terminasem liceul, intrasem la facultate şi-am plecat în armată. Pe vremea aceea viitorii studenţi făceau nouă luni de armată, până şi tu ştiai asta, probabil de aceea n-ai reacţionat, nu mi-ai promis nimic. Nici eu.

Ne-am mai întâlnit; rar, preocupaţi, uitaţi. Acum mi s-a părut că mă cunoşti, că mi-ai făcut un semn şi de aceea te-am prins aici, la tine în maşină. Să privesc totul ca o capcană ar fi un lucru prostesc, să cred că tu m-ai prins pe mine, că joci atât de bine această disperare, şi mai departe?

- Unde lucrezi?

- La Antene, în afara oraşului, supraveghez de fapt nimicul care nu are voie să se transforme în eveniment. Am lucrat azi noapte în schimb, de aici mă duc acasă.

Mă uitam afară, părinţi întâziaţi duceau copii de mână, umbrele verticale şi privirile celor care ţineau de mână. Un post de radio revărsa muzică, nepotrivită aici. Ea părea liniştită, gândurile ei zburau probabil la problemele corporaţiei, făceau bine acestea pentru ea, căci în lumea reală ea devenea absentă, moartă. Învia de fiecare dată când o lăuda şeful direct -cel mai probabil că şi soţul ei bănuia asta. Cuprinsă de acel val, se păstra vie până spre seară, noaptea începea mortificarea. Acum în faţa mea ea era moartă.

I-am mulţumit şi ultimul ei gest a fost să mişte din cap. Am ieşit şi ploaia m-a atacat. Am privit ploaia.

Pe lângă mine trecu puţin mai târziu maşina ei.

Redon - Ciclopii

"Aveam ochii deschişi şi-n lumina veiozei am observat imediat în faţa mea un om. Stătea lângă pat şi, aplecându-se, mă privi atent, direct în faţă. În lumina slabă părea mai închis la culoare, aproape negru - o siluetă strâmbă, halucinantă, fără faţă, unduitoare, fără configuraţie clară, cu o sclipire la fel de şovăielnică şi neclară pe pieptul şi umărul ei.

Ştiind sigur cum se vor termina toate astea, am întins mâna şi l-am străbătut ca prin văzduh. Silueta începu să se unduiească puternic, prinse a se topi şi dispăru fără urmă. M-am întins pe spate şi am închis ochii. Ştiaţi că un bei algerian are sub nas un cucui? Chiar sub nas... Eram ud leoarcă şi mă înăbuşeam. Aproape mă sufocam."

Arkadi&Boris Strugaţki, Piciul, 

Ed. Paralela 45, 2006, pag.59

Lumea a început să se împace cu monştrii de cel puţin o sută de ani. Biserica tace acum în privinţa asta. Filmele de groază devin din ce în ce mai apatice, ele se tot reinventează, în final ajunge să-şi fie dragă drujba şi chiar îţi vei cumpăra una de jucărie.
Însă impactul cel mai puternic al monştrilor prieteni este la copii, la pici. Ei, copiii noştri, riscă să devină nişte neînţeleşi pentru noi ataşându-se de valori pe care noi la rândul nostru poate că nu le cunoaştem originea. Copiii devin astfel mai puternici, nişte pici de-ai lui Strugaţki.
Priviţi pictura lui Redon, vă aminteşte de ceva?




Pictura de Odilon Redon de la
http://www.artchive.com/artchive/R/redon/cyclops.jpg.html

P.S. Despre Ciclopii din Odiseea mai târziu :)