157 de trepte spre iad...

Am dorit mult mai devreme să scriu ceva despre acestă carte, să scriu ceea ce am priceput, ceea ce m-a exaltat şi ceea ce m-a uimit.
Unul dintre cele mai bune eseuri despre o carte este cel al lui Jung, despre Ulise al lui Joyce. Eu nu am pregătirea lui Jung, ceva mi-a reţinut atenţia şi nu asupra criticii despre Joyce, ci despre Picasso.

„Abia te încumeţi să te referi la varietatea năucitoare a lui Picasso; de aceea, prefer în primul rând să spun ce am găsit în materialele mele. Nekya nu este o cădere titanică fără rost, pur distructivă, ci o „katabasis eis antron” cu tâlc, o descindere în peştera iniţierii şi a cunoaşterii tainice. Călătoria prin istoria psihică a omenirii are scopul de a restabili omul ca totalitate, evocând amintirea sângelui.” 1.)

La Roşia Montană începutul a însemnat o bătaie, apoi un viol sau invers, ce mai contează cine erau sclavii; dacă romanii i-au supus pe daci sau dacă dacii au avut sclavi cu care au început căutarea aurului. Cine umbla prin munte nu avea o viaţă uşoară, oricât de tânăr ar fi fost şi eu aşa am văzut-o pe Roşia Montană; o copilă.

M-am întrebat de ce Alexandru Vakulovski foloseşte persoana I în numele unei copile. Am continuat lectura cu greu, căci violenţa domestică nu face parte din căutările mele, la televizor nu mă mai uit tocmai din cauza asta. Dar nu este o premieră, literatura lui Dickens m-a surprins prima dată şi faptul că totul se petrecea la „1800 toamna” îmi anula prejudecăţile. Acum am prins mâţa de coadă, nu-i aşa cum visam, trăim vremuri violente şi chiar dacă vrem să nu le vedem, vine unul ca Vakulovski şi ne-o arată, pe ea, pisica. Nu dau acum nici un citat, citiţi cartea.

Eu am citit cartea şi n-am mai deschis-o după aceea, era clar pentru mine că nu înţelegeam amestecul de fantastic, cu istorie, cu prezent, adică sex, pastile, vis – şi tot vaietul acela de la dezgroparea morţilor şi până la super arheologia franceză.

M-am cărat la Roşia Montană, patru ore cu maşina, cu aparatul de fotografiat şi cu cartea. Am luat cartea ca un ghid şi-am deschis-o acolo unde eu am crezut că autorul a vrut să încifreze ceva, sau, pentru cei slabi de înger să descifreze ceva.

„Azi am desenat în mină. După ce am alergat şi-am cântat, dar numai în capul meu, fără să deschid gura, la un moment dat am simţit nevoia să mă aşez jos şi să desenez. M-am pus în genunchi şi-am desenat pe jos cu degetele. Degetele zgâriau singure. [...]
Lângă mine stătea chiar copilul pe care l-am desenat. Foarte slab şi cu piele aurie. Îmi zâmbea, dar zâmbetul lui era foarte întins.” 2.)

Urmează un dialog în care se de fapt se formează „fiinţa”, adică o formă superioară de conştiinţă colectivă a localităţii. Şi atunci în curtea muzeului mi-am spus: fata lui Vakulovski din cartea lui este chiar Roşia Montană, dacă au mai spus-o alţii şi eu mă repet este bine, dacă greşesc este iarăşi bine, şi din bine în bine toată lumea devine fericită. Slab dicton, uzat prin repetiţie, Roşiei Montana nu-i este bine, pentru că nu este Hannah Montana, aici nu-i America şi vreau să mai ştiţi ceva: şi acolo lucrurile astea s-au repetat, şi în Australia chiar.

Fata Roşia Montana scrisă de Alexandru Vakulovski este cea care caută un bine comun şi chiar dacă îi vine în ajutor istoria răsculaţilor Horea, Cloşca şi Crişan, apoi Avram Iancu, chiar şi ineluctabilul spirit al Iuliei Haşdeu, nu reuşeşte decât meteoric: o lumină ce nu ajunge la toată lumea şi care pleacă prea repede.
Roşia Montană cade. Zborul ei nu este în înalt, ci în abis este nekya pomenită mai sus.
Cartea nu trage nici-o concluzie, dacă autorul este nedumerit şi eu sunt la fel. Sunt nedumerit pentru că am fost acolo în adânc, în cădere.

Oamenii cer de lucru, statul nu se implică, educaţia proastă este nu numai jos, ci şi sus. Mentalitatea ar trebui schimbată simultan. Nu jucătorii sunt de vină când jocul îşi schimbă regulile, dar nici regulile, un soi de adaptare ar trebui să vină de la ei. Nu vine! atunci groapa, groapa aia plină cu steril, cu compuşi cian, aia va fi devenirea. Multe generaţii după aceea se vor căi.
Sfârşitul cărţii este bun, pentru că autorul în final nu mai vrea nici o implicare, destul a făcut pe parcursul ei, cartea are partea ei politică, dreptul fiecăruia, zoon politikon.

Dacă scoatem din roman scenele pornografice, atunci se va naşte o stare de minciună, dacă scoatem violenţa atunci inventăm o Arcadia, un rai. Toate sunt pentru că trebuie, cine nu vrea să citească despre pervertirea omului, fie el chiar preot, primar sau student să comute pe canalul de ştiri.


citatele din
1) C.G. Jung, Despre fenomenul spiritului în artă şi ştiinţă, ed.Trei, 2007, pag.144 sus

2) Alexandru Vakulovski, 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană, ed. Cartier, 2010, pag. 23

Bong - o critică târzie şi personală

Când m-am urcat în taxi, am apucat cartea şi indiferent de traseul ales n-am priceput nimic din ceea ce am citit. De aceea am ales trenul. Da, calea ferată, cu bocancii în picioare, în ultimul vagon, privind şinele crăcănate prin uşi întredeschise.

N-am reflectat nimic la efecte secundare, acesta fiind primul capitol. Oricum eram în tren şi doresc să amintesc asta (despre călătoria cu trenul), doresc să-l pomenesc pe Venedikt Erofeev, acum la treabă.

Cartea, o culegere de boabe de struguri ce vin în contact cu omul; 109 de boabe, apoi "turn off". Atunci când vinul este gata nimeni nu-şi mai aminteşte de cele 109 de capitole, dar toţi de fapt le trăiesc, vinu-i bun!

Bong reprezintă o culegere de impresii, un turism într-o construcţie cu multe etaje, o etalare de idei despre oameni. Aici găsim poveşti despre oamenii foarte apropiaţi şi foarte îndepărtaţi, în mijlocul lor; neant uman, de nepovestit. Scriitorul ştie asta şi se fereşte să generalizeze, totul este particular şi personal. Bong citit nu trebuie să jignească pe nimeni, în schimb dă un şut în cur acestei societăţi contemporane, fiţi fără grijă, n-o doare şi prin asta nici nu bagă de seamă.

Urcăm, în Bong se urcă, scriu indus de treptele pe care mai târziu autorul le va urca. Dar Bong este ca un labirint, în care la fiecare nivel ne întâlnim cu cei apropiaţi autorului; părinţi, fraţi, prieteni –labirint în care primejdia subzistă doar în rătăcire, nu în întâlnirile cu monştrii. Sus, la ultimul nivel, în aerul liber al umanităţii, nivel descoperit, sub cerul liber-închis, Alexandru vede America într-o parte, Rusia în cealaltă parte, vede departe în tragedii umane cauzate de oameni puternici, conducători de state puternici, oameni care strivesc vise. Ca o amintire; „Uniunea Sovietică nu mai există, dar există milioane de cetăţeni sovietici”. 1.) O clipă apoi, coborâm din nou, pe trepte o voce din spate spune:

„Nu vreau să ajung ca părinţii mei, ca bunicii. Asta chiar nu o spun cu răutate. Cu răutate spun asta: nu vreau să ajung ca România, nu vrea să fiu nici cowboy, ca domnul Bush. Nu vreau să mor într-o ţară în care preşedintele e Iliescu sau şi mai rău Năstase. He, şi Vadim are şanse. Cine pute ăla câştigă. Şi Adi avortonul minune ar câştiga, mai ales cu Adi premieru’. În fond, care-i diferenţa? Dacă Năstase stă pe scaun, nu-i nici o diferenţă!” 2.)

Revoltă umană, în care mulţi au sperat, în ceea ce atunci viitor, azi prezent, nu s-a schimbat nimic. „... nu-i nici o diferenţă!.”

Dorinţă normală de evadare, în care doreşti şi speri; chiar fiind scriitor, chiar fiind observator. Fiind uman prin asta să fii altfel.

„Nu cred aşa cum cred ei. Nu trăiesc aşa cum trăiesc ei. Nu iubesc aşa cum iubesc ei. Voi muri aşa cum mor ei” scria Marquerite Yourcenar în felul ei, mod de exprimare compatibil cu toată reflexia lui Alexandru Vakulovski din Bong.

În Bong de fapt nu te rătăceşti, paginile citite îţi arată drumul autorului, acesta ca o călăuză te urcă şi te coboară, adevărat că obositor la un moment dat; dragilor nici la un picnic de la marginea drumului nu te odihneşti, cel puţin focul trebuie întreţinut.

Bong nu este o rătăcire, este deranjant de lucid, şi dacă pe unii îi mai sperie expresiile de natură pornografică, asta este pentru faptul că la pescuit, dacă au fost vreodată, n-au înjurat peştişorul de aur, ci l-au implorat să vină în cârlig, întru îndeplinirea dorinţelor proprii şi dacă n-au fost la pescuit, n-au visat destul de erotic ca să se prăvălească peste partenerul de viaţă, uimindu-l pe acesta cu pasiunea izvorâtă din vis, este adevărat. De aceea scriu că Bong este un mozaic pasional, supraetajat, în care scările sunt locuri de odihnă, lipit de balustradă te întrebi ce vezi mai jos? „Ce însemnă linişte? Ce însemnă pace? Nu poţi răspunde pentru că nu ştii. Vorbeşti de dragoste când e vorba de sex.” 3.), apoi de te uiţi în sus: „Mă ridic deasupra blocului. Oamenii sînt tot mai mici şi mai nesemnificativi. Cutiuţe metalice se plimbă pe şosea. Uneori trece şi cîte-una mai mare. Nimeni nu priveşte în sus, nimeni nu mă vede.” 4.)

Nu citiţi Bong în ordinea numerelor înscrise de pe tricou, aleator este mai bine, eu aşa am citit şi dacă am pierdut vreun capitol, nu-mi pasă, am făcut tot drumul de jos până sus de tot, şi înapoi. Am obosit, am suflat, am înjurat, şi-am pizdit-o de fiecare dată când am râs, ştiu că poate nu trebuia, tragicul din Bong ţi-o cam trage, şi tot am râs aşa futut de ceea ce-am citit.

Într-o zi de toamnă, amnezic şi uitat de lume o voi citi de la 1 la 109, sigur nu-mi voi amintit nimic, distrus de vârstă voi citi cartea, un protest singular, nebăgat în seamă de nimeni:

„OK. Gata. Mă piş pe ea de fericire.”

Citatele din Bong de Alexandru Vakulovski, Ed. Polirom 2007

1) 49. Administraţie orală, pag. 173;

2) 36. Nobodies, pag.126-127;

3) 57. Puti-n Kremlin, pag. 198;

4) 87. Internare, pag.301-302;

5) 15. De câţi oameni e nevoie pentru a fi fericit, pag.57.