Antropologie

motto prelungit

" ... în acel moment, 

în joc a intrat antropologia,

pentru a lua în răspăr aceste noţiuni şi

a distruge ideologia pieţei 

- mai exact, piaţa ca ideologie, nu numai ca realitate. 

Antropologia ne oferă posibilitatea de a recurge la societăţi 

şi la culturi în care noţiunea de valoare, 

aşa cum o înţelegem noi, 

este ca şi inexistentă şi

în care lucrurile nu sunt schimbate niciodată direct unele cu altele,

ci întotdeauna prin mijlocirea unei transcendenţe,

a unei abstracţiuni."

Jean Baudrillard, Cuvinte de acces, Valoarea

Uneori obosind de atâta căutare încerc să mă regăsesc, - formă înaltă de întoarcere a conştiinţei -, nereuşind încerc să-mi amintesc; să-mi văd trecutul lipsit de favorurile unei vieţi meticulos aranjate de semenii mei, mult mai deştepţi ca mine, şi care au creat tehnologia. Acum datorită ei scriu.

Formele de evadare cele mai ample sunt şi cele mai îndepărtate, de aceea în dorinţa de creaţie ne îndepărtăm cât mai mult de normalitatea celorlalţi, riscând să ne pierdem nefiind înţeleşi.
Pentru cei deja depărtaţi, le spun "Bine aţi venit!", nu-i mai întreb de firul care ar trebui să le arate direcţia de întoarcere, căci trăim în ziua când neexistând aceasta - întoarcerea - vom înnebuni curând.

"Bolnavii mintal, schizofrenicii în special, resimt o dificultate şi mai mare decât ceilalţi în a se recunoaşte în imaginea lor speculară. Unii se studiază ore în şir în faţa oglinzii, ca şi cum ar avea de-a face cu un specimen zoologic. O tânără, căreia psihiatrul îi cerea să-i spună motivul comportamentului ei neobişnuit, îi răspunde acestuia: "Pentru a mă regăsi.""

De aceea pictorii vor galerii virtuale, poeţii să-şi declame versurile fiind vizualizaţi, scriitorii se pun pe CD-uri - a înnebunit lumea?! Dorinţa de oglindire este mai puternică şi mai atavică acum, întoarcerea omului în acele spaţii rupestre, în care numai cei curajoşi se avântau, pune pe omul modern în multitudinea posibilităţilor de evocare şi el o alege pe prima: expunerea în întunericul nepătruns decât de cei puţini.  Tehnologia dă bice dorinţei de evadare, de expunere neîntârziată, de exchibiţionism intelectual, ruptură de realitate în final.
Nu-i nimeni vinovat, dacă omul ce crează nu este manipulat, dacă nu este un actor în mâna celor care scriu cecuri, atunci este eliberat de tehnologie, dar rătăcit în creaţie.

Marile teatre antice s-au făcut pentru ca omul să se audă până în ultimul rând, acel rând cocoţat  sus, deseori mângâiat de ramurile măslinilor. Pe acolo treceau şi nimfele, atrase de coruri, de râsete, de vaiete ale actorilor; cei atinşi de ele deveneau peste noapte filosofi, poeţi, sculptori...
Pot să mă regăsesc într-o oglindă de aer, transparentă, fiind aşa, pot vedea mai departe.


P.S.
Citatul din mijloc:
Roland Jaccard, Tentaţia Nihilistă, Ed. Bastion 2008, pag.35


http://photography.nationalgeographic.com/photography/enlarge/lascaux-cave-walls-photography.html

Încadrarea personajului - diluarea autorului

“Nu pretind deloc ca opera să fie interpretată în mod naiv prin intermediul biografiei autorului şi arta sa să fie legată cu aventurile vieţii lui – mă refer la principiul cuprins în aforismul: <stilul este omul>, adică stilul lui Chopin este organizarea sufletului lui Chopin, iar stilul lui Rabelais înseamnă rezolvarea personalităţii lui Rabelais. Mă interesează prea puţin relaţiile amoroase dintre Chopin şi Geoge Sand, dar dincolo de muzica lui Chopin îl caut pe Chopin el însuşi, vreau să-l înţeleg pe creator prin intermediul operei sale. Înapoia poveştii pe care mi-o spune Poe, trebuie să-l găsesc pe cel care povesteşte drept – înţelegeţi asta! – unica realitate, unicul lucru concret. Aşadar, din operă trebuie să pot trage concluzii despre creator; iar personalitatea creatorului îmi va face opera mai accesibilă legând-o în mod inseparabil de cineva... de existenţa concretă a cuiva.”

Witold Gombrovicz

Jurnal.Teatru

Ed.Univers, Bucureşti, 1988 

pag.109 sus

Prin cele de mai sus amplific gândul meu prin care cred că personajele unei scrieri nu trebuie prinse într-o categorie. Mai mult de atât, reuşim prin asta să descalificăm micul aport pe care îl poate aduce un scriitor, poet, artist în general, la zestrea culturală a umanităţii. Nu-mi pomeniţi de epigoni, plagiatori şi alţi copişti.

Citesc: "personajul lui X este kafkian". X şi-ar tăia venele la auzul acestor afirmaţii, poate că X este mistic şi felul în care a văzut crima se datorează divinităţii, nu societăţii, nu unui sistem justiţiar abrupt. Mă întorc spre trecut şi scriu: "personajul lui X este homeric", este bine sau rău?

Dacă prin asta dezvolt o idee cu care l-aş completa pe autor este bine, dacă îl îngustez este rău!

Un autor contemporan foarte greu ar reuşi să treacă printre precursori fără să-i atingă, seamănă cu o bilă de bowling ce ar trebui să se strecoare prin popice, fără să le atingă, totuşi să puncteze. Citindu-l, vom vedea că începe ca Gogol, se îndoapă din Dostoievski, inventează ca Vonnegut, se revoltă ca Orwell, există ca Sartre şi alte subtile comparaţii pot fi elaborate în timp.

Dacă autorul nu mai există este mai grav, el nici măcar nu se poate apăra în faţa unor asemenea comparaţii. Ar fi mai util dacă am scrie că: "autorul X continuă linia lui K, personajul lui X aduce mult cu personajul lui K, totuşi deosebirile sunt acestea...".

Năvălim prin categorie în intimitatea autorului, distrugem orice fel al acestuia de a fi original, iar dacă nu este, atunci să-l lăsăm în pace, nu merită nici măcar includerea în vreo categorie.

Dacă ne-am aplecat asupra unei cărţi, atunci hai să vedem acolo unde vrea autorul şi nu acolo unde vrem noi, corect; este mai simplu cum vrem noi.

"Pot suporta gândul că, peste puţin timp, trupul îmi va fi mâncat de viermi; dar ideea că nişte profesori de filosofie ar putea să-mi ciugulească filozofia mă face să mă cutremur."

Arthur Schopenhauer
din Alain de Botton, Consolările filozofiei, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2007, pag.179